Radio Cluj la aniversară

          img245Prietenul şi colegul Cornel Udrea îmi atrage atenţia că s-au împlinit, recent (15 martie 2014), 60 de ani de la înfiinţarea Studioului de Radio Cluj. La scara istoriei, acest interval nu înseamnă mult, dar la scara strict umană, intervalul se suprapune cu viaţa activă a unui octogenar. Deci e mult şi de aceea momentul trebuie consemnat.

          Cunosc instituţia mai mult din exterior. Ȋn studenţie, ştiam că unii absolvenţi de filologie au avut norocul să fie încadraţi ca redactori la Radio Cluj, care se bucura de un mare prestigiu şi în perioada comunistă. Pare paradoxal, dar, dintre celelalte forme ale mass-mediei de până în 1989 (presa scrisă şi televiziunea, inclusiv filmul), radioul public a manipulat cel mai puţin, în ciuda faptului că şi emisiunile acestuia erau supuse rigorilor cenzurii. Dacă o imagine, se spune adesea, face cât o mie de cuvinte, este logic atunci ca şi imaginea difuzată prin televiziune să manipuleze de o mie de ori mai mult decât cuvintele transmise pe calea undelor (nu întâmplător s-a folosit atât de mult sloganul “Aţi minţit poporul / Cu televizorul!”).

          Mai mult, radioul, ca instituţie, a dat dovadă de curaj mult mai mare decât televiziunea. Am chiar un exemplu personal în acest sens. Ȋn primăvara anului 1977, fiind student în anul II al Facultăţii de Filologie, am trimis revistei Viaţa studenţească (publicaţie renumită, ca şi surata ei, Amfiteatru, pentru spiritul de frondă manifestat faţă de regimul comunist) un articol intitulat Cum vorbim în şedinţe. Ȋmi amintesc că articolul respectiv a fost repede publicat în pagina a II-a a Vieţii studenţeşti. Articolul a avut un oarecare ecou, astfel că l-am republicat în revista Echinox din acelaşi an (sub titlul Limbajul şedintelor), la rubrica “Lupta cu inerţia”, al cărei titular eram. La puţin timp după aceea, Melania Duşa-Drăgan, redactor la Radio Cluj, m-a invitat să înregistrăm acest articol, care a fost reluat şi la una dintre emisiunile postului central de la Bucureşti. Nu ştiam atunci că, prin acest articol, atrăgeam atenţia, pentru prima oară în spaţiul românesc, asupra unui aspect lingvistic care va fi foarte discutat după Revoluţia din decembrie 1989, şi anume limba de lemn. (Ulterior, am organizat la Facultatea de Jurnalism a Universităţii “Babeş-Bolyai” un simpozion naţional pe această temă, ale cărui lucrări le-am şi editat: Limba de lemn în presă, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, iar cunoscuta lingvistă, Ioana Vintilă-Rădulescu, recenzând acest volum într-o publicaţie de specialitate, mi-a recunoscut prioritatea în domeniu.)

          Ce vreau să spun, în urma acestui caz, este că Radio Cluj a manifestat întotdeauna un spirit de frondă care a lispit altor instituţii. Acest lucru se explică, poate, şi prin faptul că, la conducerea instituţiei, s-au aflat, de-a lungul anilor, personalităţi marcante ale culturii noastre naţionale. Ar fi suficient să amintesc cazul lui Vasile Rebreanu (director între 1969-1985) ori Horia Bădescu (director între 1989-1994). Ȋn plus, aici erau angajaţi şi foarte mulţi scriitori şi publicişti, cu un larg orizont cultural, care au dat prestanţă radioului – care, mulţi ani, a format o singură instituţie împreună cu studioul local de televiziune (cei doi directori de care vorbeam – Vasile Rebreanu şi Horia Bădescu, apoi Constantin Cubleşan, Cornel Udrea, Miron Scorobete, Mihai Dragolea, Teodor Mateescu, Gelu Furdui, Dan Moşoiu, Stela, Constantin şi Cristian Ivaneş, Florin Zaharescu, Traian Bradea, Melania Duşa-Drăgan, Constantin Mustaţă, Constantin Dumitrescu, Constantin Colhon – ultimii trei Constantini plecaţi, din păcate, prea devreme dintre noi).

          Am fost de multe ori invitat la unele emisiuni, mai ales cu profil cultural, şi mi-am putut da seama de profesionismul oamenilor de aici. Nu mai vorbesc de bucuria întâlnirii, pe culoarele studioului, de fiecare dată, a unor absolevnţi ai Facultăţii de Jurnalism din Cluj-Napoca – nivel licenţă, masterat sau doctorat –, care a avut mereu relaţii foarte bune de colaborare cu instituţia clujeană (Bogdan Roşca – managerul actual –, Carmen Sas, Alina Vingan-Nechita, Andreea Leonid şi colaboratorii Andrei Maxim, Darian Sacalis, Camelia Velţan şi mulţi alţii).

          Visez, în continuare, la înfiinţarea, la Cluj-Napoca, a Muzeului Naţional al Mass-Mediei, unde Radio Cluj va beneficia de un  spaţiu special, fiindcă ar avea ce expune (o expoziţie realizată de Cornel Udrea, cred că la semicentenarul instituţiei, în holul Casei de Cultură a Studenţilor, este o dovadă în acest sens, ea cuprinzând aparatură, benzi, casete, afişe, cărţi ale radactorilor de la Radio Cluj, programe, condici de prezenţă, diverse acte oficiale etc.).

          Până la realizarea acestui muzeu, care s-ar putea să rămână un vis neîmplinit al meu, fac colegilor de la Radio Cluj promisiunea că voi propune o teză de doctorat privind istoria acestei prestigioase instituţii (care să includă inclusiv momentele dramatice, cum a fost anul 1985, când studioul a fost închis – precum toate studiourile locale de radio –, sub pretextul, absurd, al … crizei de energie electrică!).

          M-aş înscrie, cu acest demers, într-o direcţie de cercetare preconizată cândva de Dan C. Mihăilescu, într-un articol din revista 22 (nr. 26, 1-7 iulie 1997), care cerea “un deceniu al factologiei în lumea noastră culturală. Al răcelii constructive în locul nimicniciei febrile, dar talentate. Al acumulărilor pozitive, al pragmatismului şi strictei referenţialităţi. Zece ani în care toate instituţiile de cultură să fie obligate să-şi redacteze marile şi micile instrumente de lucru: istoria Academiei şi a universităţilor româneşti, istoria radiodifuziunii, dicţionarul baroului românesc, istoria institutelor de cercetare, a uniunilor de creaţie, o istorie serioasã a ziaristicii, dicţionare de istorici, geografi, actori, regizori, muzicieni, o colecţie editorialã cu toate cãrţile dedicate Bucureştilor, o enciclopedie a teatrului…, mã rog, fiecare e liber sã adauge alte şi alte exemple”.

          La multi ani, Radio Cluj!

Mergi sus