Publicistica lui Ioan Chirilă

        img654Când, în urmă cu patru ani, propuneam ca posibil subiect al unei teze de doctorat activitatea publicistică a lui Ioan Chirilă, eram convins că nu voi avea niciun candidat pentru această temă, care necesita un mare volum de muncă, datorită zecilor de cărţi şi miilor de articole scrise de Ioan Chirilă. De aceea am fost surprins când fosta noastră studentă, Bianca Dumitru, s-a oferit să trateze o temă atât de dificilă (pe care o abordase, la alt nivel, desigur, şi în lucrarea ei de licenţă).

Pasionată de sport (la un moment dat a şi lucrat într-o instituţie mediatică, ocupându-se cu rubrica sportivă), Bianca Dumitru s-a dovedit cercetătorul ideal pentru acest subiect, în tratarea căruia a valorificat nu doar cunoştinţele acumulate în facultate, ci a pus şi foarte multă pasiune şi lăudabile eforturi de documentare.

Astfel, prima parte a lucrării are un caracter teoretic, făcând o trecere în revistă a jurnalismului sportiv din România, prezentându-se, sintetic, principalele specii  ale presei sportive din ţara noastră. Este abordată apoi problema hibridizării speciilor jurnalistice, mai ales în perioada postdecembristă. Interesante sunt şi consideraţiile privind incidenţa dintre jurnalismul literar şi literatură sau influenţa exercitată de literatura rusă (pe care Ioan Chirilă a putut-o citi şi în original, cunoscând perfect limba lui Puşkin, tatăl său fiind lipovean) asupra scrierilor sale.

Nu lipsite de interes sunt aspectele biografice din viaţa lui Ioan Chirilă, cum ar fi copilăria şi anii de şcoală, studiile universitare, locurile de muncă, viaţa de familie etc.

Înainte de a trece la analiza celor 29 de cărţi ale lui Ioan Chirilă, autoarea cărţii trece în revistă cele circa 4700 de articole publicate de autor de-a lungul vieţii, cu accent pe principalele publicaţii la care a colaborat: Sportul popular şi Gazeta sporturilor (1951-1997), Sport şi Sportul ilustrat (1962-1992), saptamânalul Fotbal (1967-1996) şi ProSport (1997-1999).

Numeroasae grafice şi statistici arată colaborarea jurnalistului la fiecare publicaţie amintită, intensitatea ritmului, profilul articolelor (reportaje, cronici, tablete, interviuri etc.), precum şi diversitatea sporturilor despre care a scris (fotbal, în primul rând, dar şi tenis, atletism, gimnastică etc.). Este cercetată inclusiv modalitatea de elaborare a materialelor publicate (scrise sau prin telefon). O atenţie specială se acordă şi titlurilor materialelor publicate, domeniu în care Ioan Chirilă era un adevărat maestru, după cum recunosc toţi cei care l-au cunoscut.

Partea cea mai consistentă a lucrării o constituie, desigur, capitolul V, în care sunt analizate cele 29 de cărţi ale lui Ioan Chirilă, semnate cu numele său, precum şi patru scrise pentru alţii.

Autoarea începe, în mod logic, cu prezentarea celor nouă volume despre fotbal. Luate în ansamblu, aceste cărţi reprezintă cea mai amplă panoramă a istoriei fotbalului românesc, respectiv a echipei naţionale, începând din 1922 şi până în 1975. Cu simţ jurnalistic, autoarea ştie să selecteze din lucrări elementele insolite, pitoreşti.  De pildă, vorbind de primul meci internaţional al naţionalei României, desfăşurat la Belgrad, în 8 iunie 1922, autorul spune că “meciul […] a avut pitorescul lui. […] La coborârea din tren, valizele jucătorilor au fost încărcate într-un car cu boi, ca să ajungă la hotel sau la un fel de hotel. […] În cursul primei zile, antrenorul Teofil Morariu, «bunul şi dreptul Teofil Morariu», a umblat o dimineaţă întreagă, cu o maşină, prin satele vecine, ca să achiziţioneze un porc, în vederea hrănirii echipei naţionale.”

În Glasul roţilor de tren (1968), volum dedicat echipei de fotbal Rapid Bucureşti, aflăm că, în 1925, echipa a fost ameninţată cu excluderea din campionatul regional, din cauza.. lipsei echipamentului! În 1927, însă, au reuşit să-şi întărească echipa, „dar păţaniile nu i-au ocolit; într-o deplasare, jucătorii au fost uitaţi într-un oraş diferit faţă de cel în care aveau meciul, ajungând la stadion cu foarte puţin timp înaintea fluierului de start al partidei”.

Cazuri la fel de interesante sunt prezente şi în alte cărţi. În Şepcile Roşii, de pildă, volum apărut în 1969, dedicat echipei Universitatea Cluj, se spune că la prima deplasare a echipei în străinătate, în Franţa, clubul nu avea bani pentru plata călătoriei: „Eram atât de obsedaţi de Grenoble, încât nu ne-am jenat să-i cerem profesorului Coriolan Tătaru să gireze împrumutul de 100.000 de lei. Aşa a început aventura. La plecare am luat, fiecare, câte-o pâine mare şi, dacă-mi aduc bine aminte, cineva de la Păltiniş ne-a donat câte-un burduf de brânză.”

Elocvent pentru dragostea faţă de fotbal este şi cazul jucătorului Marius Ştefănescu. Acesta, după absolvire, fiind mutat la Constanţa, a continuat să joace la Cluj, cu eforturi greu de imaginat: „O primăvară întreagă, primăvara lui 35, tânărul contabil  Ştefănecu-«U» a luat trenul de la Constanţa, în fiecare sâmbătă după-amiază, a schimbat la Bucureşti, a mers toată noaptea, a sosit dimineaţa în Cluj, a dormit două ceasuri «pe Dragalina» şi s-a prezentat la meci, ca să joace. Imediat după joc, Marius lua trenul de întoarcere, ajungea în zori la Bucureşti, prindea primul tren spre mare şi intra, pe furiş, luni, pe la 9, în biroul Băncii.”

La apariţia volumului Cu cărţile pe faţă, jurnaliştii din redacţia Sportul spuneau că acest volum “foloseşte mărturii ale supravieţuitorilor diferitelor epoci, valorificând palmaresele cu cifrele lor mai grăitoare decât o polemică, vehiculând sute de nume din fotbalul românesc de totdeauna, dar mai ales uzând de sprintena sa cozerie (niciodată în pană).”

Ioan Chirilă a fost un iubitor împătimit al sportului, al fotbalului mai ales. În volumul Zile şi nopţi pe stadion (1986), cu un pronunţat caracter memorialistic, jurnalistul aminteşte că, ”în 1939, pentru a asculta meciul România-Iugoslavia, el s-a furişat, împreună cu alţi doi colegi, în cancelarie, unde exista un radio. Deşi l-au avut complice pe nea Patre, «curier pentru cursul inferior>>, ei au fost prinşi, cu doar câteva minute înainte de fluierul final al meciului, de profesorul de istorie şi geografie Zogreanu, «ultimul reprezentant al Inchizţiei pe pământ», care i-a pedepsit a doua zi, la curs, ascultându-i pe toţi trei în faţa clasei. În plus, micuţii elevi au primit apoi şi trei zile de «excomunicare», fiind învinovăţiţi şi pentru «afumarea altarului cancelariei», lucru de care era, însă, răspunzător doar nea Petre.”

          Găsim în carte şi numerioase înformaţii de istorie literară. De pildă, volumul Lucescu şi drogul său, Fotbalul (1994), a fost scris la sugestia prozatorului D.R. Popescu; aflăm detalii despre comentatorul de fotbal Radu Vasilescu, ginerele lui Liviu Rebreanu, etc.

Despre marele fotbalist şi antrenor Mircea Lucescu, ni se spune că acesta, în copilărie, le făcea temele celor doi fraţi ai săi, pentru a le putea folosi tenişii, şi tot el, din lipsă de bani, vindea la un moment dat ridichi de lună şi salată, iar la început a jucat fotbal folosindu-se de o minge cu câlţi!

Poate cea mai elocventă caracterizare a jurnalistului Ioan Chirilă i-a făcut-o scriitorul Eugen Barbu, el însuşi un împătimit de sport, Ioan Chrilă fiind, în viziunea acestuia, “un fel de copil teribil, pus pe şotii şi pe contrazis lumea. Scrie elegant, din vârful condeiului; nu este un teoretician ca alţii, nu, el caută metafora şi construieşte în juru ei, ajungând uneori la lucruri care miră pe toată lumea, dar nu o deranjează, pentru că tot ce scrie nu contrazice bunul simţ.”

O davadă a caracterului enciclopedic al lui Ioan Chirilă, bine subliniat de Bianca Dumitru, este volumul Viaţa la puls 200, în care sunt prezetate, în ordine alfabetică, 30 dintre cele mai îndrăgite sporturi, începând cu cele de echipă (baschet, baseball, fotbal, handbal, hochei, polo, rugby, volei) şi terminând cu cele în care personalitatea sportivului este pe primul plan (atletism, alpinism, ciclism, golf, oină), continuând cu cele dure (box, haltere, judo, lupte) şi terminând cu cele elegante (gimnastica, nataţie, patinaj, scrimă, tenis).

Un subcapitol inedit pentru istoria literară este dedicat celor patru cărţi scrise de Ioan Chirilă, dar semnate de alţii (autoarea aduce în fiecare caz argumente în favoarea paternităţii): Ion Ţiriac, Victorie cu orice preţ (1974), Mariana Borg, Love Match. My Life with Bjőrg (1980), Helmuth Duckadam, O victorie aplaudată (1989), Ilie Năstase, Eu am jucat cântând (1991).

Cartea se încheie cu prezentarea volumului postum, Pe urmele acestui bulgăre de foc… (2007).

Actvând în timpul regimului comunist, era imposibil ca un scriitor sau ziarist să nu se confrunte cu rigorile cenzurii. De aceea sunt captivante aspectele luptei lui Ioan Chirilă cu cenzura comunistă , sau filele dosarului de securitate al lui Ioan Chirilă.

Extrem de importante, pentu conturarea profilui lui Ioan Chirilă, sunt interviurile luate de autoare unor personalităţi care l-au cunoscut pe acesta: actriţa Iarina Damian, soţia jurnalistului, apoi scriitorul Mircea M. Ionescu (stabilit în prezent în SUA), Cătălin Tolontan, Alin Buzărin, Radu Oprişan, Daniel Nanu şi Helmuth Duckadam.

Ioan Chirilă rămâne un exemplu demn de urmat de către generaţiile actuale şi viitoare de jurnalişti, prin talentul şi largul său orizont de cultură (vorbea trei limbi străine – rusa, greaca franceza –, cânta la pian şi la vioară, cunoştea literatura română şi pe cea universală – soţia lui afirmă că a murit cu volumul Crimă şi pedeapsă, al lui Dostoievski, în mănă), era pasionat ca nimeni altul de sport (“Ca să fac o glumă – spunea adesea –, cred că sportul nu o să mai fie în mileniul următor, pentru că am să dispar şi eu!”).

Prin lucrarea de faţă, Bianca Dumitru a adus în actualitate figura unui mare jurnalist român, care face parte dintr-o constelaţie selectă de autori preocupaţi de sport, cum ar fi Cristian Ţopescu, Horia Alexandrescu, Ovidiu Ioaniţoaia, Cătălin Tolontan, dintre scriitori putând fi amintiţi Eugen Barbu sau Fănuş Neagu.

P.S. Cartea a apărut la cea mai valoroasă editură a Clujului, Casa Cărţii de Ştiinţă, care marchează în acest an jubileul de 30 de ani de la înfiinţare.

Mergi sus