Profesorul Miron Ionescu, la 80 de ani!

La 30 iulie a.c., unul dintre profesorii mei respectaţi, de la Facultatea de Filologie, Domnul Miron Ionescu, împlineşte 80 de ani. Am fost rugat sǎ contribui la volumul colectiv pe care i-l pregatesc colegii. Am propus textul unei intervenţii pe care am avut-o la festivitatea de lansare a unei cǎrţi a domniei sale, din 2011.

Iatǎ textul:

Distinşi invitaţi[1],

La festivitatea de lansare a volumului. De la stanga la dreapta: Vasile Dancu, directorul Editurii Eikon, ILie Rad, Calin Felezeu, decanul facultatii, Miron Ionescu si Nicolae Jurcau (din pacate, plecat dintre noi). Foto: Mirel Ionescu.

La festivitatea de lansare a volumului. De la stanga la dreapta: Vasile Dancu, directorul Editurii Eikon, ILie Rad, Calin Felezeu, decanul facultatii, Miron Ionescu si Nicolae Jurcau (din pacate, plecat dintre noi). Foto: Mirel Ionescu.

Trebuie să vă spun că sunt foarte onorat de invitaţia pe care mi-a făcut-o Domnul Profesor Miron Ionescu ‒ de a spune câteva cuvinte despre cartea monumentalǎ a Domniei Sale  ‒ Instrucţie şi educaţie (Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Am fost chiar surprins de această invitaţie, pentru că eu nu sunt, după cum unii dintre Dvs. ştiţi, specialist în domeniul didacticii şi al pedagogiei, având la bază o formaţie de filolog. Dar poate tocmai de aceea, lucrările domnului profesor Ionescu nu îmi sunt străine: mă înscriu între cele 40 de generaţii de studenţi, care au beneficiat de lucrările domnului Ionescu, în calitate de student mai întâi, apoi de cadru didactic în învăţământul preuniversitare, timp de 16 ani, şi, de ce nu, chiar şi în actuala situaţie, când “elevii” mei sunt ceva mai mari, respectiv studenţi la jurnalistică. Apelând, aşadar, la mine, Domnul Profesor Ionescu vrea, poate, să facă un test: să vadă în ce măsură o asemenea lucrare depăşeşte interesul strict al pedagogiei, al didacticii în sens larg. Iar dacă domnia sa a avut în intenţie un asemenea scop, trebuie să îi mărturisesc că testul a fost trecut cu succes! O astfel de carte se adresează unui public foarte larg: de la educatori şi învăţători până la părinţi şi profesori universitari, practic se adreseazǎ tuturor oamenilor implicaţi, într-un fel sau altul, în actul de instrucţie şi educaţie.

Întrebarea care se poate pune în faţa unui astfel de demers este în ce măsură acesta devine necesar. În prefaţa cărţii, Domnul Profesor Ionescu vorbeşte despre transformările fundamentale care au avut loc în ultimii ani, ca urmare a apariţiei fenomenului globalizării, a revoluţiei produse de internet etc. Or, în faţa acestor “provocări”, cum se spune acum, este nevoie ca şi educaţia şi instrucţia să ţină pasul cu transformările respective. Rezultă de aici un mare număr de interogaţii, specialiştii vorbind despre “o criză a practicii educative, de o stare de confuzii, de o inadecvare a procesului de învăţământ la exigentele societăţii contemporane”. Ca reprezentant al pedagogiei teoretice şi practice, înzestrat cu un optimism funciar, Domnul Profesor Ionescu este conştient de faptul că “pedagogia abordează omul în globalitatea sa şi că acesta, în anumite circumstanţe favorabile, poate contribui decisiv la reproducerea omului social în funcţie de necesităţile şi idealurile comunităţii în care trăieşte, în funcţie şi de provocările lumii contemporane”.

În prezentarea pe care Domnul Profesor Nicolae Jurcău i-a făcut-o în presă acum câteva zile, domnia sa insista asupra faptului că lucrarea este la ediţia a IV-a, ceea ce constituie un prim semn al valorii ei. Câţi dintre noi nu ne-am dori ca lucrările pe care le scriem să cunoască măcar ediţia a II-a, în care să putem îndrepta unele erori şi scăpări?

Cartea Domnului Profesor Miron Ionescu nu este propriu-zis o carte, ci un tratat, şi probabil că numai modestia excesivă a autorului l-a împiedicat să o numească altfel. Este o carte care nu se citeşte, ci se consultă pe capitole, în funcţie de interesul pentru o problemă sau alta a cititorului.

Vorbind, de pildă, despre educaţia interculturală, autorul arată că aceasta viza, iniţial, doar integrarea emigranţilor în noua comunitate socială, pe când acum conceptul ca atare se referă la inducerea respectului faţă de diversitate, la creşterea gradului de toleranţă, la promovarea valorilor de solidaritate şi omenie între membrii unei societăţi, idiferent de grupul de care aparţine (minoritate sau majoritate).

La fel de pertinent vorbeşte autorul despre educaţia transdisciplinară, concept lansat şi omologat de conaţionalul nostru, acad. Basarab Nicolescu. Această educaţie necesită demersuri interpretative şi integrative de mari dimensiuni, cooperări complexe între discipline, pentru valorificarea a aceea ce există de-a lungul disciplinelor sau între acestea.

Cu mare interes am citit capitolul despre educaţia religioasă, care îl ajută pe om, într-o lume tot mai secularizată, să dea un sens vieţii sale. Cei care ignoră această componentă a vieţii spirituale ajung la concluzia că viaţa nu are niciun sens, că tot ce fac este deşertăciune, cu vorbele Ecleziastului. Ca creştin, nu pot să nu remarc faptul că domnia sa pledează pentru valorile creştine, cele care au în centru viaţa, nu moartea, cum se întâmplă în alte religii.

În afârşit, aş vrea să relev accentuarea ideii de educaţie permanentă, considerată ca o coordonată a întregii existenţe umane. S-a ajuns astfel la o pedagogie şi la o sociologie a educaţiei permanente, deoarece învăţarea, formarea, devenirea, modelarea personalităţii sunt procese continue, coordonate permanente ale existenţei umane.

Un uşor aer polemic am sesizat în capitolul în care Domnul Profesor Ionescu vorbeşte despre introducerea mijloacelor moderne în procesul de învăţământ (imagini, sunete, internet, videoproiector etc.), referirile fiind valabile deopotrivă pentru învăţământul preuniversitar, ca şi pentru cel universitar. Ideea este că nucleul central al acestui demers rămâne tot omul, dascălul, care vine cu vibraţia şi sinceritatea umană, cu experienţa personală, el fiind singurul capabil să ofere un ideal ucenicilor săi.

Este o carte care vorbeşte despre excelenţa şcolii pedagogice de la Cluj, de la Universitatea “Babeş-Bolyai” în special.

Aş vrea, în final, să fac o observaţie de natură stilistică. Domnul Profesor Ionescu are un stil foarte clar, lipsit de savantlâcuri şi referinţe care să îl descurajeze pe cititor. Citeşti cartea cu plăcere, chiar nefiind pedagog de meserie. Să recunoaştem că puţini oameni ajung la o asemenea performanţă. Pagina are o anumită densitate ideatică, încât greu poţi alege un citat revelator, pentru că ar trebui să citezi pagina în întregime. Propunerea unor concepte noi (design educativ), graficele şi schemele, rezumatul în limbi străine dau textului anvergura savantă. Să nu uit să amintesc un lucru rar azi: Domnul Profesor Ionescu este puternic orientat spre Vest, dovadă bibliografia în franceză şi engleză, dar nu ignoră nici achiziţiile pedagogice din fostul spaţiu sovietic, pe care le citează ori de câte ori acestea îi servesc în demonstraţii.

În fine, aş vrea să aduc un elogiu şi Editurii Eikon, pentru calitatea grafică a lucrării: literă adecvată, hârtie de calitate, corectură aproape perfectă. Cu riscul de a folosi o expresie uzată, dar care mi se pare foarte potrivită în împrejurarea de faţă, aş spune, în final, citându-l pe Arghezi: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”.

Prof. univ. dr. Ilie Rad,

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicǎrii

Departamentul de Jurnalism


[1] Cuvânt rostit la festivitatea de lansare a volumului Miron Ionescu, Instrucţie şi educaţie (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011).

Mergi sus