Primele informaţii despre Portugalia, în spaţiul românesc

Încercând să aflăm unde s-ar putea găsi primele informaţii despre Portugalia, în spaţiul românesc, ne-am amintit de un manual de Georgrafie universală, al lui P. Buffier, care a fost tradus şi în limba română şi publicat, cu caractere chirilice, în anul 1795. E vorba de manualul De obşte geografie pe limbă moldovenească, scoasă de pe Geografia lui [P.] Buffier, după orânduiala care acum, mai pre urmă, s-au aşezat în Academia de la Parizi. Cuvânt către cetitoriu: Amfilohie Hotiniul. Acum întâi tipărită în zilele Preluminatului şi Preaînălţatului Domnului nostru, Alexandru Ioan Callimachi Voievod. Cu blagoslovenia şi cu toată cheltuiala Preasfinţitului Mitropolit a toată Moldavia, Kirio Kir Iacov, întru Preasfintei sale Tipografii, în Sfânta Mitropolie, în Iaşi. Data: 1795, avgust 22. S-au tipărit de ierodiacon Gherasim şi de Pavel Petrov, tipograf.

În acest manual, Portugaliei îi sunt alocate aproape trei pagini. În transcrierea textului din slavonă, am păstrat toate particularităţile de limbă specifice epocii, adaptând doar punctuaţia şi ortografia (eşit -> ieşit; sau aşăzat -> s-au aşăzat; forma sînt a fost transcrisă sânt). Am dat, la unele cuvinte, în paranteză, şi sensul actual, pentru a contribui la înţelegerea mai uşoară a textului.

Iată capitolul despre Portugalia, din manualul de Geografie universală:

                                               Portogalu

Pagina 133 din traducerea De obste geografia, din 1795, cu inceputul capitolului despre Portugalia.

Pagina 133 din traducerea “De obste geografia”, din 1795, cu inceputul capitolului despre Portugalia.

Portogalia este o parte de-a crăiei[1] de Işpanie[2]. Dară sculându-să cu împotrivire, au ieşit de subt stăpânirea Işpaniei şi s-a aşăzat craiu’ osebit (= propriu, de sine stătător) de 155 de ani[3].

Şi toată această crăie are lungul de 120 de leghi[4] şi curmezişul 30 de leghi[5], dară este mai cu mult norod decât Işpania.

Craiul de Portogalia are mare stăpânire în America. Şi mai multă la brazilieni. Are iarăşi multe locuri şi în Africa, şi în Asie[6].

Acastă crăie se împarte în 3 părţi: în partea despre apus şi în mijloc, unde este Lişboa (= Lisabona) şi scaunul crăiei, subt gradul de lungime 9, şi de lăţime 38.

          Apoi, în partea despre miază-noapte (= nord), unde nu are căpetenii cetăţilor, dară are vaduri bune în marea.

Şi al 3[-lea), în partea despre amiază-zi (= sud), ce să uneşte cu crăie, care să cheamă Algarve[7].

Lişbonul, care este vad de mare, [pe] care îl face râul Tago, care însă are mai mult de o legă (= o leghe) de lărgime. De unde să vede cetatea în chip, ca un teatru, cu multe biserici şi mari palaturi.

Râuri din cele mai mari a[le] Işpaniei şi a[le] Portogaliei sânt Ebro, Tago, Douro şi Minho.

Ebro (ce latineşte să cheamă Eberus, care, de pe această apă, şpaniolii să cheamă iber sau iberii) să începe despre Castilie şi intră în Mediterana. Iară Tago şi Douro intră în Ocean.

Acestor crăi a Portogalului şi Galiţia[8], a şpaniolului, să cheamă hotarul lor, sfârşitul pământului despre apus. Căci cu adevărat alt pământ nu mai este, pănă în America.

Acum, după ce am săvârşit toată Europa şi după ce ne-am întors din Asia de la răsărit, după făgăduinţa ce-am dat, că din Portogalia om trece la Africa (căci strâmtoarea de Ghibetera (= Gibraltar), unde să împreună Oceanul cu Mediterana, nu este mai largă decât 5 au 6 ceasuri), dară orânduiala nu ne lasă şi face ca să ne întoarcem la Marea Roşie şi să începem a[le] noastre luări de samă, de la Eghipet.

 (Din volumul De obşte geografie pe limbă moldovenească, ed. cit., p. 133-135)

După apariţia presei în limba română, evident că informaţiile despre Portugalia se vor înmulţi exponenţial. Daniel Silva Perdigão, în cartea sa, Imaginea Portugaliei în literatura română (2016), citează un articol din Icoana lumei, apărut la 70 de ani după manualul de Geografie universală, din care am citat mai sus, în care este descrisă capitala Portugaliei. Să citim şi acest articol.

               Lisabona, capitala Portugaliei

Publicatia Icoana lumei, editata de Gh. Asachi, care a publicat un articol despre Lisabona, capitala Portugaliei.

Publicatia “Icoana lumei”, editata de Gh. Asachi, care a publicat un articol despre Lisabona, capitala Portugaliei.

Lisabona, cea prea frumoasă şi demnă de mirare, acest rubin între oraşele întregei lumi, precum o numesc portughezii, seamănă astăzi întru adevărat cu o politie[9] pe giumătate pustiită, deşi zidirile măreţe dovedesc antica ei strălucire.

Prin toate suburbiile politiei se află peste 50 [de] zidiri bisericeşti şi în adevăr niciun domnitoriu nu ar avea cauză a se roşi, deaca i s-ar propune de reşedinţă Monastirea Augustinilor, San-Domingo.

Venind un strein la Lisabona, apoi în moment are a face cu douăzeci de oameni mizeri, carii aucă bagajul voiajorului, spre a-l duce în hotel. Ei se ceartă pentru această onoare şi apucă obiectele fără a cere învoire de la strein. Cu paşi repezi aleargă prin toate suburbiile, preste piaţe şi de-a-lungul aleilor în sus şi în jos, fără a se îngriji de vine streinul după dânşii. În fine, stau înaintea unui hotel care le place lor, unde sunt mai bine plătiţi pentru aducerea streinilor.

Lisabona este aşezată pe mai multe dealuri, într-un loc romantic, lângă gura râului Tajo, cu un bun liman. Ea prezentează  dinspre mare o privire frumoasă, are 40 biserici parohiale, între care se însemnează aceea patriarhală, cu un vinit anual de 700.000 taleri imperiali, 50 monastiri, 300 biserici şi paraclise şi, dupre Balbi, 250 mii locuitori, între carii se află mulţi negri, creoli şi mulaţi (creol se numeşte un european născut la America, iar mulat (= mulatru) – acel ce-i născut din o mumă neagră şi un părinte alb sau din mumă albă şi un părinte negru). Partea vestică a politiei, ce se stârpise de cumplitul cutremur din 1755, iarăşi s-a zidit la loc, iar partea estică păstrează încă tristele ruine.

Mai repede poate cineva umbla aice pe gios, căci trăsurile sunt foarte rele. Două bance pe doi drugi de resoare[10], o păreche catâri şi un vezeteu, care nu se poate tocmi pe mai puţin decât pe giumătate de zi, măcar de ar avea a merge cineva numai câteva sute de paşi. Aceste trăsuri sunt neapărat de trebuinţă, mai ales la timp de ploaie, care aice adeseori urmează. Toamna şi iarna plouă  mai ne-ncetat şi apele adeseori sparg canalurile subpământene, când atunce drumurile aflătoare se prefac în păraie mari şi partea de gios a politiei se umple de apă, care intră de multe ori şi prin case.

Încă mai tristă este politia antică, adecă acea parte carea a rămas încă nestricată de cumplitul cutremur. Stradele ei sunt aşa de strâmte, întunecoase şi cotigite[11], încât singura ei privire aduce melancolie. Mai frumoasă şi mai ilustrată este partea cea nouă a Lisabonei. Stradele ei sunt largi şi pe linie dreaptă, făcute pântre zidiri măreţe; strada ce este de-a lungul malului râului Tajo este cea mai întinsă.

Foarte rar se află pe la case ogrăzi; toate zidirile sunt făcute ca în climele cele fierbinţi, ascunse de razele soarelui. Intrarea caselor este întunecoasă, treptele sunt neregulate şi puţin luminate, şi prin unele odăi abia intră lumina zilei.

Piata din Lisabona, in jurul anului 1940. Gravura din "Icoana lumei".

Piata din Lisabona, in jurul anului 1940. Gravura din “Icoana lumei”.

Locuitorii de Lisabona se par a nu avea nicio plăcere de preumblări şi de frumseţa naturei. În politie se află numai o grădină publică, în care abia încap cca 300 [de] persoane şi care numai rareori este plină, iar din contra, piaţele publice din partea cea nouă a politiei sunt încurajate mai ales seara, când este timpul frumos.

Arşiţa de asemenea este aice prea mare. Ea începe de la april şi ţine sporind până la septemvrie. Numai sara alinează puţin arşiţa.

Pe lângă aceste ne-ndemânări, mai domneşte în Lisabona cel mai mare lux. Nobilii arată strălucirea lor prin un număr mare de slugi. Curţile lor sunt pline de camerieri[12] de tot feliul, încât numărul lor ar fi îndestul spre a aşeza o comună rurală. Fiecare nobil are ai săi deosebiţi secretari şi directori de curte, camerieri, bucătari, băieţi la bucătărie, vezetei, ceauşi[13], rândaşi[14], apari[15], sofragii[16] şi lachei, carii umblă numai în coadă şi nu intră niciodată în curte. Apoi mai vin casnicele de partea femeiască, cameriere de tot feliul, femei de casă şi marsam de mode. Aceste din urmă, ca artiste, au mai multă influenţă; ele mâncau la o masă deosebită, îşi închipuiesc multe şi sunt foarte neruşinate.

Mândria cu multe slugi este în Lisabona ca o lege; ea se întinde până şi în clasa cetăţenilor înavuţiţi. Un neguţătoriu, un diregătoriu, ce are o soţie şi doi copii, trebuie neapărat să aibe un bucătar, un vezeteu, un rândaş şi un apar, doi lachei pentru trăsură, alţi doi pentru masă şi pentru soţia sa câteva părechi de cameriere, dacă nu şi o damă bătrână, care să privegheze paşii , suspinurile, privirile, visurile şi rugăciunile tinerei şi frumoasei stăpâne a curtei, în numele soţului plin de gelozie.

Deacă este la preumblare vreo damă, apoi totdeauna urmează după dânsa câteva femei îmbrăcate cu mantale mari. Neavând a sale femei, trebuie să închirieze câteva pentru asemenea ţiremonie. O damă nu iese din casă fără o asemine svită[17]. Totdeauna şi pretutindene se află negre şi mulate, carele înlesnesc acest serviciu, pentru o plată foarte mică.

Damele de clasa întâia foarte rareori ies şi niciodată nu se înfăţoşează în piaţe publice. Se află multe care, în timp de un an, nu iasă nici de patru ori din casă. În toate casele sunt paraclise, în care se serbează serviciul religios. În case nu se arată damele la streini, afară numai la aceia carii se ostenesc a trece de pe stradă de mai multe ori, în sus şi în gios. Cele frumoase petrec trei pătrimi de zi la ferestri sau în balcoane cu capul gol, măcar să fie cât de frig. Iarna au în spate o mantiletă de materie sau de lână. Ele nu au alt serviciu decât a privi şi a se arăta spre privire. În săptămâna cea din urmă au damele o petrecere minunată în balcoane; ele împroaşcă cu apă pe toţi trecătorii, iar o rază de apă mirositoare aruncată în oarecare depărtare aduce aminte acelui a privi în sus, la izvor.

                                                *

Pe măsura dezvoltării presei româneşti, prin creşterea numărului de publicaţii şi a posibilitătilor de documentare, informaţiile despre Portugalia vor fi tot mai numeroase şi mai diversificate ca specii jurnalistice (ştiri, reportaje, interviuri, note de călătorie etc.), culminând cu ghiduri speciale dedicate acestei ţări.



[1] crăie, crăii, s.f. – (poetic sau în basme) ţară peste care domnește un crai; regat, împărăție, crăime.

[2] Informaţia este corectă. Suveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între timp de 60 de ani, din 1580 până în 1640. Aceasta s-a întâmplat pentru că ultimii doi regi portughezi, provenind din  casa de Aviz – regele Sebastian, care a murit în bătălia de la Alcácer Quibir, în Maroc, și unchiul și urmașul său, Regele Henric al Portugaliei –, au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus la criza succesiunii portugheze din 1580. În aceste condiţii, regale Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul portughez și astfel a devenit Filip I al Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost guvernată de același monarh, care domnea și asupra Imperiului Spaniol,[43] formând, pentru 60 de ani (1580-1640), o uniune a celor două regate, Uniunea Iberică.

[3] În 1640, Joãn al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți de dominaţia spaniolă și a fost proclamat rege al Portugaliei. Războiul Restaurației Portughezedintre Portugalia și Imperiul Spaniol, declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de ani de Uniune Ibericăsub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul Casei de Braganza, care a domnit în Portugalia până în anul 1910. De la revolta din 1640 şi până la data tipăririi manualului (1795), trecuseră, într-adevăr, 155 de ani!

[4] leghe este o unitate de măsură a lungimii sau a suprafeței. Ea a fost folosită în trecut în Europa și America Latină, dar, în prezent nu mai este o unitate oficială în nicio țară. În cele mai multe cazuri, o leghe reprezintă distanța pe care o persoană o poate parcurge mergând, într-o oră. Ea are diferite valori în funcție de țară, variind între 3 și 6 km, cea mai folosită fiind valoarea britanică de 5,55955 km. (Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Leghe_(unitate_de_m%C4%83sur%C4%83). Data accesării: 31 mai 2020)

[5] Aceste dimensiuni erau valabile pentru epca în care a fost scrisă cartea. În prezent, Portugalia are formă rectangulară, cu lungimea de 560 de km şi lăţimea de cca 220 de km.

[6] În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global, devenind una dintre cele mai mari puteri economice, politice și militare. În acest timp, exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat în Epoca Marilor Descoperiri, în special sub patronaj regal al principelui Henric Navigatorul și al regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui Vasco da Gama, care a găsit o rută spre India pe mare (1497-98), dar și descoperirea Braziliei (1500) și ajungerea la Capul Bunei Speranțe. În această perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu mirodenii în Europa, iar Imperiul Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în Asia. Distrugerea Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din timpul Războaielor Napoleoniene, independența Braziliei (1822) și Războaiele Liberale (1828-34) au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială diminuată. (Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Portugalia. Data accesării: 31 mai 2020).

[7] Algarve este regiunea cea mai sudică din Portugalia.

[8] E vorba de Galicia (în galiciană Galicia sau Galiza, în spaniolă Galicia) – regiune situată în partea de nord-vest a Peninsulei Iberice și organizată ca o comunitate autonomă din Spania. A nu se confunda cu regiunea istorică Galiţia, împărțită actualmente între Polonia (Galiția de Vest, Voievodatul Podcarpatiei) și Ucraina (Galiția de Est, regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și cea mai mare parte a regiunii Tarnopol).

[9] politie, s.f. –  (grecism învechit) așezare omenească, cetate, oraş, ţară, stat.

[10] resor, s.n. – (înv.) resort, aici cu sensul de arc.

[11] cotigit, adj. – cotit, întortocheat

[12]camerier, s.n. – valet, camerist; om de serviciu, care avea grijă de camera de culcare și de îmbrăcămintea stăpânului.

[13] ceauş, s.m. – funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici.

[14] rândaş, s.m. – servitor, slugă; om angajat într-o gospodărie particulară, care efectua muncile grele (mai ales în grajd, în curte etc.).

[15] apar, s.m. – (rar, mai ales în Moldova) cel care vinde apă din casă în casă (de obicei aducînd-o cu sacaua); sacagiu.

[16] sofragiu, s.m. – (în trecut) om de serviciu, care servea la masă; îngrijitor de masă și tacâmuri (într-o casă boierească).

[17] svită, s.n. – veşmânt

Mergi sus