O precizare privitoare la Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

În România literară (anul LII, nr. 25, 19 iunie 2020, p. 10), în comentariul care se face cărţii domnului Ion Papuc, Eseuri alese, se spune, între altele: “Filosoful (Ion Papuc, n. I.R.) s-a pus rău cu mai toţi. Cu ardelenii, deoarece critică obtuzitatea cu care Iuliu Maniu, vrând o Transilvanie ruptă de regat, a acceptat anevoie Unirea din 1918 (subl. I.R.).”

Deoarece această afirmaţie, necontextualizată şi nenuanţată, constituie un neadevăr istoric, care îl acuză pe Iuliu Maniu  de o trăsătură politică (obtuzitate), care nu l-a caracterizat, am consultat mai multe lucrări de specialitate (care contrazic afirmaţia de mai sus) şi am cerut părerea, în chestiunea respectivă, a domnului acad. Ioan-Aurel Pop, istoric, Preşedintele Academiei Române, care mi-a spus: “Ideile legate de soarta Transilvaniei, în cazul unora dintre liderii români, s-au radicalizat, în sensul unirii cu România, abia în anii 1916-1918. Iuliu Maniu a dorit mai întâi, ca şi Alexandru Vaida-Voevod, un regim de autonomie a Transilvaniei şi apoi unirea. Era o viziune în trepte, pentru că nu-şi imaginau că totul se va putea face brusc sau pieptiş. Înainte de Rezoluția de Unire însă, în ajunul lui 1 Decembrie, Maniu era un fervent susţinător al unirii şi le-a spus tuturor liderilor români să lase la o parte toate certurile, ca să înfăptuiască un ideal. După unire, însă, a rămas dezamăgit de foarte multe năravuri bucureştene …”.

De altfel, această idee a atitudinii lui Iuliu Maniu faţă de Unire am regăsit-o confirmată chiar în România literară, în articolul domnului profesor Alexandru Ruja, Victor Iancu şi cercul de la Sibiu (anul LII, nr. 27, 3 iulie 2020, p. 18), în care citim că profesorul de estetică Victor Iancu, aflat în compania a doi asistenţi şi a unui informatory al Securităţii, readucând în discuţie problema unirii Transilvaniei cu România, “explica celor de mai sus că este greşit a i se reproşa lui IULIU MANIU că ar fi militat pentru autonomia Ardealului, ca potrivnic realizării actului Unirii, dimpotrivă, spunea V. Iancu, I. Maniu a jucat în acele condiţii o carte mare, pentru care n-am avea voie decât să-i purtăm recunoştinţă (Iuliu Maniu murise, cum se ştie, la 5 februarie 1953, în închisoarea de la Sighet, unde fusese aruncat de comunişti, n. I.R.); el a afirmat o atitudine sciziţionistă, faţă de guvernul de la Budapesta, pentru a-l face să creadă că aceasta este politica lui, dar în fond aceasta a fost o tactică. Adică, inducând în eroare guvernul de la Budapesta, Maniu l-a făcut pe acela să nu acţioneze şi a câştigat astfel timp, pentru a putea influenţa marile puteri în sprijinul intereselor româneşti” [Sursa “Săndulescu”. Data: 08.06.1967. Casa Andrei.]

Quod erat demonstradum!

Mergi sus