O carte incendiară! Mihai Beniuc, Ȋnsemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memori

           Beniuc, coperta, 1Dacă volumul de memorii dictate în 1975 (35 de ani printre literaţi, tipărit de Ion Cristoiu abia în 1999, cu titlul Sub patru dictaturi) a fost puternic autocenzurat şi cenzurat, în vederea publicării volumului atunci, iată că apare acum un volum de memorii inedite: Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974).  Cu un Argument de V. Fanache. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.

          Volumul se bazează pe conţinutul a şapte caiete, pe care Mihai Beniuc i le-a oferit profesorului V. Fanache, în 1975, iar acesta i le-a dat lui Ilie Rad, pentru a le publica.

          Cele mai importante pagini ale însemnǎrilor de faţǎ sunt ocazionate de Conferinţa pe ţarǎ a scriitorilor din România, din 21-23 februarie 1965 (“Congresul canibalilor literaturii române”, cum se exprimă autorul), convocatǎ anume pentru debarcarea lui Mihai Beniuc de la conducerea Uniunii Scriitorilor. Fiind vorba de însemnări răzleţe, editorul a avut ingeniozitatea de a fragmenta textul cu intertitluri excerptate din texte, rezultând un sumar pe cât de interesant, pe atât de incitant. Iată câteva exemple: Camil Petrescu: “Voi, transilvănenii, nu aveţi simţ politic. Voi aţi fi în stare să ne târâţi într-un război contra Germaniei!”; “Nu ne strică un veac de ocupaţie germană!”; “Nemţii din România, în majoritatea lor, erau mai hitlerişti ca Hitler!”; “Ion Barbu [...] purtase cămaşă verde cu centură şi diagonală şi scrise[se] în publicaţiile legionare”; “Eugen Jebeleanu i-a spus lui Méliusz József că nu-mi rămâne, după aşa-zisa conferinţă, decât să mă sinucid.“; Arghezi „n-a fost şi nu va fi comunist. Şi-a închiriat sufletul tuturor regimurilor.”; „Stalin, pe care nu l-am iubit, dar despre care am scris destul, era probabil capabil şi de generozitate.”; “Cine-şi închipuie cǎ cei ce cuceresc puterea vor s-o mai pǎrǎseascǎ este un debil mintal. Cine şi-a ridicat palate nu le-a ridicat pentru alţii, decât pentru sine şi ai sǎi”; „Pe Gheorghiu-Dej, la a cǎrui moarte a plâns cu hohote, [Zaharia Stancu] l-a fǎcut duşman al partidului.”; „Toţi marii politicieni sânt nişte criminali înrăiţi. De când e lumea aşa e. Atenţie!”

         mihai-beniuc Ȋn contrapartidă la cele petrecute cu ocazia Conferinţei pe ţară a scriitorilor, din februarie 1965, Beniuc vorbeşte despre dosarele de informator ale lui Zaharia Stancu, condamnă cinismul lui Tudor Arghezi. Despre Geo Bogza scrie cǎ ar fi trimis reportaje “dintr-o <<spanie>> care nu figurează pe nicio hartă terestră”, pentru că viitorul autor al Cărţii Oltului “scria reportaje patetice despre însângeratul pǎmânt spaniol, stând dincolo de graniţe, într-o cafenea din …Perpignan!”; alţii sunt “ignari de tipul lui Preda, Barbu şi alţii, simultan mari şarlatani şi denunţǎtori la modul cel mai josnic, oameni cu talent literar minor, dar lipsiţi de scrupule în cel mai înalt grad”, iar “Z. Stancu, E. Jebeleanu, G. Bogza sânt nişte ticăloşi, cu un trecut murdar, pe care ei ar vrea să-l îngroape, ca pisica propriul c… (şi neputând-o face, îşi îngroapă contemporanii care ştiu despre ei…)”, Titus Popovici este agent CIA etc.

Evocarea vieţii literare se împleteşte, adesea, cu rememorǎrile anilor de copilǎrie şi adolescenţǎ. În multe pagini, autorul evocǎ anii îndepǎrtaţi ai copilǎriei sale, petrecte la Sebiş, îşi prezintǎ pǎrinţii şi o parte dintre rude, ambianţa satului şi a şcolilor prin care a trecut.

 Asistǎm apoi, la maturitate, când autorul devenise sexagenar, la îndepǎrtarea sa din prim-planul vieţii politice (nu mai are comenzi de versuri pentu Ziua Victoriei sau pentru alte evenimente din viaţa ţǎrii şi a partidului, nu mai primeşte invitaţii la recepţii, iar cele pe care le primeşte nu i se transmit – cum ar fi cele de la sovietici). Obţine greu paşaportul pentru o plecare în strǎinǎtate (unde fusese invitat în calitate oficială), publicǎ tot mai greu (deşi publicǎ!), editurile îi ţin versurile mult în sertar, când nu i le cenzureazǎ pânǎ la interzicerea totalǎ a publicǎrii unui manuscris.

          Arătam că nici oamenii politici nu sunt cruţati. Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Leonte Răutu, cărora le închinase poezii sau chiar volume (Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951), devin, la scurt timp, în viziunea memorialistului, odioşi, criminali, impostori. Iată, de pildă, ce scrie despre Nicolae Ceauşescu, în poezia Nero, din volumul Cântece şi descântece de pierzanie, publicat abia în 1998: “Minţiţi! Dar cine sǎ v-o spunǎ-n faţǎ?/ Cǎci mai sperǎm, când sântem în viaţǎ/ Sǎ vǎ vedem bǎlǎbǎniţi în ştreang/ Pe voi, mai marii ţǎrii, dupǎ rang/ Iar sǎ se vadǎ bine cel mai sus,/ Va fi iubitul fiu al ţǎrii pus/ Din Scorniceşti, pe nume Nicolae/ Dintre potǎi, cum ştiţi, cel mai potaie!”.

          Gheorghe Gheorghiu-Dej este acum „Sângerosul Impostor”, cel care şi-a trǎdat idealurile sale filosovietice, dovedindu-şi ingratitudinea când el, poetul, a fost debarcat de la conducerea Uniunii Scriitorilor. Lumea politicǎ, în general, este una care îi produce mari dezamǎgiri: „Toţi marii oameni politici sânt nişte laşi, fără egal. Dragi contemporani, dacă voi muri înainte de a demonstra (prin tot ceea ce ştiu despre aceste canalii), vă rog să mă credeţi pe cuvânt, căci ştiu ce spun. Această sângeroasă bandă de laşi e cea mai veche şi cea mai primejdioasă pacoste pentru omenire şi pentru planetă chiar. Au o singură metodă de a se menţine: demagogia. Iar demagogia e vărsare de sânge nevinovat.”.

          Nu lipsesc apoi paginile care radiografiază incertitudinile sale, dramele personale, stările de angoasă existenţială. Uneori este stăpânit de gândul sinuciderii: „Am fost de multe ori pe punctul de a mă sinucide, de altfel ca şi Emma, dar, de când am aflat că prietenii doresc foarte mult aceasta, m-am hotărât, cred definitiv, să las sarcina morţii mele, ucidere sau <<moarte bună>>, prietenilor mei şi destinului”, noteazǎ poetul, la 21 septembrie 1969.

          Dacǎ adǎugǎm la toate acestea informaţiile legate de Diktatul de la Viena, la care poetul a fost martor direct (a participat inclusiv la tratativele de la Turnu Severin, cu autoritǎţile maghiare, în calitate de translator), vom observa cǎ ne aflǎm în fata unui document literar şi istoric important. Când se va scrie Istoria Uniunii Scriitorilor din România, respectiv Viaţa lui Mihai Beniuc, aceste pagini vor constitui documente indispensabile.

          Volumul de faţǎ aduce în actualitate un scriitor căzut în uitare, mai ales dupǎ 1989, când idealurile comuniste, în care acesta a crezut o viaţa întreagǎ, s-au dovedit o iluzie (ultima sa reeditare dateazǎ din 1999: Mihai Beniuc, Ultima scrisoare de dragoste, poezii. Antologie, studiu introductiv, dosar critic şi bibliografie de Ioan Adam, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţionalǎ, Bucureşti, 1999). Nici mǎcar imaginea poetului nu mai stǎruie în mintea cititorilor de azi, deşi un critic de mare anvergurǎ, precum Ion Negoiţescu, scria, în Istoria literaturii române, cǎ Beniuc este “poate cel mai percutant poet al iubirii din literatura noastrǎ, dupǎ Eminescu”.

          Într-un alt registru ideatic sunt scrise paginile de “ziar” din perioada august- septembrie 1969, deci la câţiva ani dupǎ debarcarea sa de la conducerea Ununii Scriitorilor, când poetul se aflǎ pe Insula Singurǎtǎţii. Întâlnirea cu Georg Kriszat, profesor la Hamburg, la Institut fűr Umweltforschun, colaborator al savantului Jakob Johann von Uexkűll, îi produce sentimente nostalgice. Nu lumea literarǎ îl intereseazǎ acum, ci mai ales reflecţiile asupra vieţii. Frânturile de versuri şi melancolia strecuratǎ printre rânduri ne amintesc de cuvintele lui Tudor Arghezi, scrise într-un ceas când perdelele de fum ale morţii începeau sǎ-i acopere şi lui ochii. Scrie Arghezi: “Vǎ pizmuiesc, omeniri rǎmase dupǎ mine, cǎ o sǎ ascultaţi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, cǎ veţi cǎlca pǎmântul, pe care eu nu-l voi mai cǎlca şi cǎ veţi sorbi lumina, care pe mine nu mǎ va atinge, cǎ veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pǎmântului, care va fi numai al vostru…”.

          De mare interes este dosarul de istorie literară, Mihai Beniuc vs. Lucian Blaga, care reuneşte, pentru prima oară, toate documentele privind relaţiile dintre cei doi creatori, fiindcă, aşa cum scria Mihai Beniuc însuşi, în 1977, “s-au afirmat atâtea (despre relaţiile sale cu Blaga, n. ed.), încât doar documentele singure ar fi în stare să facă lumină acum, asupra acestui capitol”. Dosarul reuneşte astfel fragmentul de roman Pe muche de cuţit, publicat iniţial în Gazeta literară (care este comparat, pentru prima oară, cu varianta din roman, apărută ulterior), Memoriul adresat de Lucian Blaga Comitetului Central al PMR, mărturia lui Mihai Beniuc, din vol. Sub patru dictaturi, apoi fragmente din interviurile acordate de Beniuc lui Nicolae Florescu, Dorin Tudoran, Vasile Mihăescu şi Nicolae Băciuţ, precum şi textul manuscris Cazul Blaga, pe care Beniuc i l-a oferit poetului Nicolae Băciuţ.

          Dosarul încearcă să explice cum a luat naştere aversiunea lui Mihai Beniuc faţă de Lucian Blaga, pe baza unor mărturii. Ȋn 1952, de pildă, I.D. Sârbu şi Ion Chinezu îl vizitează la Bucureşti pe Mihai Beniuc, pentru a pleda în favoarea publicării traducerii capodoperei Faust, de Lucian Blaga, dar preşedintele Uniunii Scriitorilor nici nu a vrut să audă de aşa ceva: “Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Şi ne-a ţinut în picioare [...], nu ne-a lăsta să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: <<Nimic pentru Blaga, nu ştie nemţeşte, nu are talent, am angajat alţi traducători pentru Faust…>> (iar el chiar angajase, la sugestia lui Tudor Arghezi, care nici el nu-l iubea pe Blaga, un alt traducător: ieşeanul Ion Iordan – nota I.R.). Lui Ion D. Sârbu şi lui Ion Chinezu li s-a părut <<cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât – şi noi, dar şi Beniuc – ştiam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului>>.

          La ieşirea de la Beniuc, pe stradă, Ion Chinezu (pe care Mihai Beniuc îl aprecia foarte mult, pentru inteligenţa sa critică şi talentul său, n. I.R.) i-a spus lui I.D. Sârbu: “Beniuc nu mai e acela care fusese în tinereţe. Gloria, funcţia şi puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă, inconştient, de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate, din cauza micimii staturei şi [a] talentului său şi vinovăţiei, din cauza relelor inconştiente pe care le făcea limbii şi literaturii române”.

          Sunt invocate, cu toate rezervele de rigoare, şi unele pagini memorialistice. Se ştie, de pildă, că Lucian Blaga a murit la 6 mai 1961 şi că ar fi trebit înmormântat la 8 mai. Dar tocmai atunci se împlineau 40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român şi, cum scrie Doamna Dorli Blaga, “nu se putea face nimic înaintea unei zile festive a partidului”. Înmormântarea a fost amânatǎ pentru ziua de 9 mai, datǎ  care coincidea cu ziua de naştere a poetului.

          Conform celor relatate de Aurel Rău, care făcea parte din comisia de funeralii (al cărei secretar fusese numit Radu Enescu), Mihai Beniuc “a propus o înmormântare de gradul trei, adică o sumă mizeră de 1500 de lei. Restul i-a dat C. Daicoviciu, rectorul Universitătii”.

          Unul din oamenii care au pus trupul lui Lucian Blaga în sicriu i-a relatat lui Radu Enescu faptul că “până şi sicriul (“clasa a treia” aşadar, “comandat” de Uniunea Scriitorilor din Cluj, la “indicaţiile” lui Mihai Beniuc, n. I.R.) era mai mic, încât au fost nevoiţi să-i îndoaie picioarele când l-au aşezat în el (subl. I.R.).        Să fi fost oare – se întreba tânărul critic – o diabolică îngenunchere a unui geniu din partea unui nenorocit de pigmeu?”

          Document de mare însemnătate pentru istoria literară şi alte discipline conexe (prin cele pete 96 de fotografii, texte facsimilate, ilustraţii la cărţile sale, pagini din ziare şi reviste etc.), cartea de faţă reflectă nu doar “spiritul veacului”, ci şi drama unui om, mărirea şi decăderea lui, neliniştile şi singurătăţile sale. Fotografiile publicate (din arhiva familiei sau oferite editorului de către profesorul Nicolae Scurtu) surprind secvenţe din toată viaţa lui Mihai Beniuc (de la vârsta de 4 ani, trecând prin anii de adolescenţă şi maturitate şi terminând cu ultima fotografie, din 1988, sau cu cea a mormântului său, din Cimitirul Evanghelic din Bucureşti. Paginile reproduse din Scânteia, cu articolul scris aici la aniversarea sa, la împlinirea vârstelor de 50, respectiv 60 de ani, arată mărirea şi decăderea poetuui în conştiinţa vremii: la 50 de ani, articolul omagial, însoţit de fotografie, era publicat în loc privilegiat (stânga sus), pentru ca, la împlinirea vârstei de 60 de ani, autorul să beneficieze de un articol fără fotografie, publicat pe pagină în dreapta, jos.

          Aşa cum ne-a obişnuit editorul Ilie Rad şi cu alte ocazii, ediţia este impecabilă sub raportul rigorii ştiinţifice. Ȋn ampla Notă asupra ediţiei sunt precizate toate normele de transcriere, esenţiale într-o ediţie. Pentru a putea fi verificată calitatea transcrierii, volumul reproduce (stânga-dreapta, pentru a se putea face uşor verificarea) patru pagini din manuscrise (la p. 45, 49, 99, 185). Cartea are peste 350 de note şi comentarii, precum şi un indice complet de nume de persoane, de mare utilitate în cercetarea ştiinţifică.

          Într-un volum intitulat Ţara amintirilor (1976), Beniuc are această strofă premonitorie: „Mă-nşel ori nu mă-nşel. Ce rost mai are?/ Adânc sub bălării sânt însumi domn./ Dar poate că-ntr-o zi mai ies la soare/ Ca un războinic răsculat din somn!“.
Paginile de faţă ar putea constitui o asemenea „ieşire la soare“, din somnul şi tăcerea în care se află poetul, de la a cărui naştere se vor împlini, la 20 noiembrie 2017, o sută de ani!

                                                                   *

          Mihai Beniuc s-a considerat şi a şi fost un comunist “până la moarte”. Cu toate acestea, în 1967, la împlinirea vârstei de 60 de ani, poetul este nevoit să constate că regimul comunist s-a dovedit a fi o mare utopie: „Pentru naivitatea lor, ar trebui să li se ridice monumente pană la cer lui Marx, Engels şi Lenin. Desigur, nu şi lui Stalin, cu care se pune capăt iluziei, dar definitiv.

Mergi sus