O antologie din poezia lui Ion Brad

          img665Deşi se apropie de vârsta nonagenară (la 8 noiembrie în acest an va împlini 88 de ani), Ion Brad este de o vitalitate creatoare cu totul neobişnuită pentru un scriitor. Ȋn ultimii ani a făcut câteva sute de prezentări de cărţi (publicate în revistele Acasă, Cultura, Flacăra lui Adrian Păunescu, Bucureştiul literar şi artistic şi Blajul), reintrate apoi în sumarul a cinci volume (Cărţile prietenilor mei, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014; Alte cărţi ale prietenilor mei, vol. I-II, Editura Anamarol, Bucureşti, 2016; Oameni şi cărţi, vol. I-II, Editura Anamarol, Bucureşti, 2017), a publicat un volum cu un profil unic în literatura română, Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-Junior. Cuvânt înainte de Acad. Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2016), dar şi câteva volume cu versuri originale sau având un caracter declarat antologic (De la Pănade la Blaj. O antologie lirică de Dan Mircea Cipariu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2014; Cocoarele, în ultimul lor zbor. Poeme într-un vers, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015; Elada, Elada… [Prefaţă de Titus Vîjeu], Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016.

          Ȋn ciuda acestui palmares literar atât de divers, Ion Brad, “un scriitor proeminent al literaturii româneşti”, cum l-a numit criticul Petru Poantă, rămâne în conştiinţa literară mai ales în calitate de poet, aşa cum intuia şi Lucian Blaga, în 1954, când îi oferea poetului (care publicase până atunci doar trei volume de versuri) o emblematică dedicaţie, pe volumul său de Poezii: “Lui Ion Brad – cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om”.

          Efigiei de poet i se mai adaugă, iată, încă un volum, menit a reprezenta o severă antologie din întreaga creaţie lirică a autorului: O sută şi una de poezii. Antologie, prefaţă şi selecţia referinţelor critice de Ion Buzaşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017.

          Colecţia “O sută şi una de poezii”, al cărei titlu este inspirat probabil din volumul lui Arghezi, Una sută una poeme, apărut în 1947, este dedicată poeţilor consacraţi şi “clasicilor în viaţa”, dacă pot să spun aşa, în această colecţie apărând antologii din creaţia lui Ion Gheorghe, A.E. Baconsky, Grigore Vieru, Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaş, Ion Horea ş.a. Poetul Ion Brad nu se află la prima sa antologie privilegiată. Amintesc doar volumul Poeme. Cuvânt înainte de Ov. S. Crohmălniceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, apărut în colecţia “Cele mai frumoase poezii”, respectiv Ora întrebărilor. Prefaţă de Aurel Martin, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, colecţia “Biblioteca pentru toţi”.

          Lectura poemelor din prima parte a antologiei (multe din anii ’50) confirmă ideea că poetul Ion Brad a fost egal cu sine de la primele volume până la cele mai recente. Nu cred că se poate vorbi, în cazul său, de o evoluţie a timbrului poetic, de la un volum la altul, ci, cel mult, de o lărgire a ariei de inspiraţie (cum ar fi asumarea poeziei religioase). Continuitatea (Terra Daciae), bucuria naturii, miracolul anotimpurilor, nostalgia copilăriei şi a satului natal, prezenţa figurilor tutelare ale Ardealului  (Iancu, Horea, Inochentie Micu, episcopul Ioan Suciu), amintirea tulburătoare a mamei sunt trăsăturile emblematice ale poeziei lui Ion Brad, relevate de toţi comentatorii. Mircea Zaciu găsea în poezia lui Ion Brad  “contemplaţie senină a lumii, certitudine a tradiţiei, confruntare cu miturile, nostalgie a originilor şi melos elegiac, înviind rând pe rând jubilaţia uşor contrafăcută a începuturilor”. Iată, de pildă, ecourile unei vizite în satul natal: “La Pănade, sus pe coastă,/ Mai atârnă casa noastră/ Cu pustiul la fereastă./ Ȋn ferastră, nicio glastră./ Doar pe trepte, la intrare,/ Stau cu timpul în spinare/ Oleandrii fără floare –/ Nimeni mila lor n-o are./ Dinspre şură şi poiată/ Toţi ai mei nu se arată,/ Nici nu susură-n găleată/ Laptele de altădată./ Nu-s nici vacile, nici boii,/ Doar pe ţigle plânsul ploii,/ Nici sudalmele nevoii./ Doar sub garduri baraboii./ Nu ştiu, eu am mai rămas?/ Bufniţele nu au glas,/ Se trezesc la parastas/ Și prin mine fac  popas…” (Doină la Pănade). La fel de puternică este amintirea Mamei, căreia poetul i-a închinat un volum întreg (Mamei, dincolo, Editura Demiurg, Bucureşti, 2002). Citez două strofe din poemul care dă şi titlul volumului: “Mă gândesc uneori că-i fi prea ostenită,/ Câţi desagi ai cărat, câţi feciori ai crescut,/ Blestemată fii, vrăjitoare-răchită,/ Că-i dai umbră mamei nu la lumină, ci-n întunericul mut!// Aş porni să te caut, dar pe unde s-apuc?/ Șerpii potecilor se-ascund în pământ, la orice mişcare./ Nu ştiu de ce mi-a spus un nuc/ Că eşti la scos cânepă, că vine Târnava mare” (Mamei, dincolo).

          Ȋn registrul totuşi divers al poeziei lui Ion Brad îşi fac loc uneori inflexiuni de poezie simbolistă, amintind de Mihail Celarianu, ca în acest splendid poem, intitulat Anemone: “Anemone, anegânduri, anelinişti, aneane,/ Cresc în suflet cu arome/ De tăceri şi uragane,/ Luminişiri şi intrânduri/ Printre inişti şi arinişti,/ Anemone, anegânduri, anelinişti, aneane,// Muzici sferice, atone,/ Visuri albe, puritane,/ Și-n căderi ca şi-n avânturi,/ Și în tihnă şi-n nelinişti,/ Anemone, anegânduri, anelinişti, aneane…”.

          Ȋn cartea noastră de convorbiri (Convorbiri cu Ion Brad, “din primăvară până-n toamnă” (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013), întrebându-l care crede că este cea mai frumoasă poezie din creaţia sa, poetul Ion Brad a optat pentru poezia Fântânile, fântânile, din volumul Toamnă clasică (Editura Pegasus Press, Bucureşti, 2004), fiind bucuros să găsesc această poezie şi în antologia de faţă: “M-am uitat într-o fântână/ Mi-am văzut faţa bătrână./ Singur m-am luat de mână/ Și m-am dus departe până/ Am găsit altă fântână…// Faţa mea, tot mai bătrână…// Și-atunci m-ai prins tu de mână/ Să găsim altă fântână/ Să ne fie ea stăpână…/ Faţa mea, şi mai bătrână…// Faţa ta nu se vedea/ Se-ascundea după-a mea/ Și plângea, râdea, plângea…”.

          Ca la mulţi poeţi ardeleni (Goga, Coşbuc, Cotruş, Ion Horea), lexicul este pe alocuri arhaizat (adălmaş, baraboi, inişte, arinişte), fără ca acest element să dăuneze creaţiei poetului, dimpotrivă, constituie o adecvare a formei la conţinut.

          Volumul se încheie cu poemul De despărţire: “Am rătăcit din nou cărarea…/ Și cade soarele-n amurg…/ Mă sting încet ca lumânarea/ Și lacrimi din icoane curg…// Parcă v-aud plângând pe toţi/ Când bate clopotu-n Pănade,/ Copii, nepoţi şi strănepoţi/ Și-o ploaie cu zăpadă cade…// Iar după vechiul obicei/ Mă sărutaţi cu toţi pe frunte/ Și din săruturi sar scântei/ Și plâng toţi brazii de pe munte…”.

          La finalul volumului găsim un grupaj de referinţe critice, care încep cu Blaga, Călinescu, Philippide ş.a. şi se încheie cu Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Răzvan Voncu, Irina Petraş, Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija.

          Să remarcăm prefaţa comprehensivă a profesorului universitar, criticul şi istoricul literar Ion Buzaşi (marele prieten blăjean al poetului), căruia i se şi dedică, de altfel, o poezie.

          Coperta (realizată de Mariana Șerbănescu) imortalizează trunchiurile falnice a doi mesteceni (aluzie la volumul poetului din 1970, Orga de mesteceni), mesteacănul putând fi un simbol al poeziei lui Ion Brad – prin lumina, puritatea şi melancolia pe care le emană.

Mergi sus