“Nu e niciodatǎ prea târziu sǎ fii ceea ce vrei sǎ fii” (miercuri, 28 august 2012)

           În anul 2000, când am fost, pentru douǎ luni, la State University of New York College at Cortland, John, decanul Facultǎţii de Ştiinţe şi Arte, al cǎrui invitat eram, mi-a prezentat, în prima zi, şi biroul pe care aveam sǎ îl ocup, pe durata cursului meu. Alǎturi de acest birou, în stânga, era cel al lui John Hartsock (autorul unei excelente cǎrţi despre Jurnalismul literar american), iar în dreapta se afla biroul colegei Kathleen Lawrence, ambii de la Departamentul de Studii ale Comunicǎrii. Cu amândoi aveam sǎ mǎ împrietenesc şi sǎ continui relaţiile mulţi ani dupǎ revenirea mea din SUA.

          Pe uşa colegei Kathleen era afişat un mic citat, probabil deviza ei de viaţǎ, luat din scriitorul american George Eliot: It’s never too late to be who you might have been!” (Nu e niciodatǎ prea târziu sǎ fii ceea ce vrei sǎ fii!). Un citat atât de tipic pentru filosofia americanǎ, pentru modul de viaţa american, pentru optimismul şi încrederea în valorile binelui şi ale progresului, care caracterizeazǎ societatea americanǎ, cum aveam sǎ constat încǎ în timpul stagiului meu din SUA.  Uitasem de aceste cuvinte, care mi-au amintit, atunci, de gestul lui Perepssicius, de a învǎţa limba englezǎ la peste 70 de ani!

          Recent, Doina mi-a redirecţionat un e-mail, o povestire plinǎ de tâlc, ilustrând exact principiul afişat pe uşa colegei mele din SUA. Iatǎ povestea.

                             E clar, dar mai avem timp?

        În prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat şi ne-a dat drept sarcinǎ sǎ facem cunoştinţǎ cu cineva necunoscut. M-am ridicat sǎ mǎ uit în jur şi atunci o mânǎ fragilǎ îmi atinse umarul.
Când m-am întors, am vǎzut o bǎtrânicǎ mǎruntǎ, cu chipul brǎzdat de riduri, care mǎ privea cu un zâmbet ce îi lumina întreaga fiinţǎ.
Spuse:

          – Bunǎ, frumosule. Mǎ numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sǎ te îmbrǎţişez?
Am izbucnit în râs şi, dupǎ acceptul meu, mǎ strânse în braţe cu putere.
– Ce cauţi la universitate, la vârsta asta fragedǎ şi inocentǎ? am întrebat.
– Vreau sǎ gǎsesc un bǎrbat bogat, sǎ mǎ cǎsǎtoresc, sǎ mǎ stabilesc la casa mea, sǎ fac nişte copii, rǎspunse ea zâmbind.
– Hai sǎ lǎsǎm gluma, am reluat.
Eram foarte curios sǎ aflu ce o motivase sǎ abordeze acest gen de provocare la vârsta ei.
– Dintotdeauna mi-am dorit sǎ merg la universitate şi acuma mi se îndeplineşte visul, îmi spuse.
Dupǎ curs, ne-am dus la bufetul studenţesc şi am bǎut un milkshake de ciocolatǎ.
Ne-am împrietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupǎ ore, plecam împreuna şi stǎteam de vorbǎ necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sǎ îi ascult acestei “maşinǎrii a
timpului ” confesiunile atât de bogate în înţelepciune şi experientǎ.
De-a lungul anului, Rose a devenit “mascota” campusului şi se împrietenea cu uşurinţǎ cu toatǎ lumea, oriunde s-ar fi dus. Îi plǎcea sǎ se punǎ la patru ace şi sǎ se lǎfǎie, în atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Şi se bucura de fiecare clipǎ.
La sfârşitul semestrului, am invitat-o pe Rose sǎ ţinǎ un discurs la banchetul fotbaliştilor. Îmi vor rǎmâne mereu în minte învǎţǎturile ei.
A fost prezentatǎ şi a pornit spre tribuna. Când a început discursul ei, pregǎtit de acasǎ, scǎpǎ trei dintre cele cinci cartonaşe pe care îşi notase ce voia sǎ spunǎ. Deranjatǎ şi stânjenitǎ, se aplecǎ spre microfon şi spuse pur şi simplu:
– Îmi pare rǎu cǎ sunt atât de neîndemânticǎ. Am renunţat la bere în favoarea whiskey-ului şi marca asta, Lent, mǎ bagǎ în mormânt. N-am sǎ reuşesc sǎ mai pun în ordine cartonaşele astea, aşa cǎ am sǎ vǎ spun ceea ce ştiu.
Noi am râs şi ea tuşi, ca sǎ-şi dreagǎ glasul. Continuǎ:
– Nu încetǎm sǎ ne jucǎm, pentru cǎ îmbǎtrânim. Îmbǎtrânim, pentru cǎ încetǎm sǎ ne jucǎm.
Exista numai patru secrete pentru a te menţine tânǎr, a fi fericit şi a deveni un om de succes.
Trebuie sǎ râzi şi sǎ guşti umorul fiecǎrei zile. Trebuie sǎ ai un vis. Atunci când rǎmâi fǎrǎ vise, mori.
Suntem înconjuraţi de oameni morţi şi nici nu ne dǎm seama.
E o mare diferenţǎ între a îmbǎtrâni şi a evolua. Dacǎ ai 19 ani şi stai în pat inert timp de un an, fǎrǎ sǎ faci un lucru productiv, vei împlini 20 de ani.
Daca am 87 de ani şi zac în pat timp de un an, fǎrǎ sǎ fac nimic, voi împlini 88.
Toatǎ lumea îmbǎtrâneşte. Nu e nevoie de talent sau pricepere.
Ideea e sǎ evoluezi, identificând mereu oportunitǎţile care se ascund în inima schimbǎrii.
Nu regreta nimic. Cei care sunt deja bǎtrâni nu regretǎ ceea ce au fǎcut, ci mai degraba ceea ce nu au fǎcut.
Numai cei care au regrete se tem de moarte.

          Şi-a încheiat discursul cântând cu avânt Trandafirul.
Ne-a încurajat sǎ îi studiem versurile şi sǎ le punem în practicǎ, în viaţa cotidianǎ.
Rose şi-a luat diploma pe care o dorise atâţia ani.
La o sǎptǎmânǎ dupǎ absolvire, Rose s-a stins pe tǎcute, în somn.
Peste 2000 de studenţi au fost alǎturi de cea care le-a demonstrat cǎ

nu e niciodatǎ prea târziu sǎ fii ceea ce vrei sǎ fii.

Mergi sus