Năndrenii şi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

          Aşa cum am arătat în capitolul dedicat urmelor arheologice din satul Nandra, Transilvania a fost locuită permanent, din cele mai vechi timpuri (paleolitic, neolitic etc.). După retragerea aureliană, din anul 274, dacii liberi (între timp creştinaţi, în urma Edictului de la Milano, din 313, dat de împăratul Constantin cel Mare), au avut de înfruntat populaţiile barbare sau migratoare, care îi atacau frecvent. După anul 350, au trecut peste Dacia valuri de goţi, huni, gepizi, avari, care nu au rămas însă aici, iar cei care au rămas au fost asimilaţi de populaţia locală, latinofonă. În secolele V-VI, din stepele estice au năvălit slavii, care, după 602, au trecut Dunărea şi s-au răspândit în Balcani, unde au format popoare noi – bulgari, sârbi, croaţi–, iar cei care au rămas la nordul Dunării au fost şi ei asimilaţi.

Un alt val de migratori a avut loc în secolele X-XIII, fiind format din unguri, pecenegi, cumani, tătari etc. “Ungurii – scriau academicienii Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan – erau o populaţie nomadă (călătoare), de origine fino-ugrică (cu alte cuvinte nu erau indo-europeni, cum erau mai toate popoarele Europei), din marea familie de popoare uralo-altaice. Plecaţi din centrul Asiei, ungurii s-au amestecat, în popasurile lor destul de lungi, cu alte etnii, mai ales turcice. Cetele ungurilor, în căutare de noi păşuni şi alungate dinspre est de alţi migratori, s-au îndreptat spre vest şi nord-vest, prin cetăţile Vladimir şi Kiev, au prădat totul în calea lor şi, pe la 895-896, au trecut Carpaţii Păduroşi spre sud-vest şi s-au revărsat în Câmpia Panonică. Aici, după o serie de lupte cu vechii locuitori, şi-au aşezat corturile, au construit cetăţi de pământ şi au organizat dese expediţii de jaf contra popoarelor şi structurilor politice din jur. Au atacat mai întâi spre teritoriile de azi ale Austriei, Italiei, Germaniei şi chiar Franţei, până ce, în 955, au fost opriţi de o armată germană a regelui Otto cel Mare (viitor împărat) şi înfrânţi la Lechfeld. După aceasta, şi-au concentrat atacurile mai mult în Europa Centrală, la est, sud şi nor-est de Panonia. Timp de aproape un secol de la venirea în Europa Centrală, ungurii nu au cucerit şi organizat efectiv mari teritorii, fiindcă ei nu aveau un stat propriu-zis, erau păgâni, se aflau în faza gentilico-tribală şi urmăreau prioritar jaful sau prada, principalul lor mijloc de trai. După un timp, au devenit sedentari, au început să practice agricultura, au suferit influenţe din partea populaţiilor şi popoarelor cu care trăiau împreună şi în vecinătate, s-au creştinat, iar în anul 1000 şi-au proclamat regatul, adică statul lor de model occidental (feudal), cu puternice elemente de clan (grup de oameni bazat pe rudenie, familie mare), moştenite din trecutul lor păgân. Abia după aceasta au început expansiunea politico-militară în centrul Europei, spre paguba statelor şi poparelor din jur.”[1]

Pentru populaţia latinofonă majoritară din Transilvania, invaziile maghiare au avut, pe durata multor secole, consecinţe grave asupra populaţiei majoritare, româneşti, în sensul că au creat inegalităţi economice, politice şi sociale greu de imaginat. De aici trebuie plecat, pentru a înţelege răscoala lui Gheorghe Doja (din 1514) şi cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan, din 1784.

      Este ilustrativ în acest sens şi foarte obiectv un fragment din memoriul generalului Preiss, comandantul armatei habsburgice din Transilvania, din 31 decembrie 1775, despre starea românilor din Principat: “De fapt, supusul transilvănean sau iobagul este, în ce priveşte starea sa, cel mai nenorocit ţăran ce poate fi găsit pe lume. În afară de viaţa sa, pe care şi-o ţine cu sudoare şi în cea mai neagră mizerie, nu are nimic ce să-i aparţină personal. El poate fi privit ca un adevărat sclav al domnului sau pământesc. În afară de robotele nesfârşite, pe care trebuie să le presteze cu vitele sau cu palmele săptămâni de-a rândul, trebuie să facă şi alte servicii, fără cea mai mica retribuţie, ba uneori fără nicio hrană. Dacă domnul său lipseşte, stă în capitală sau altundeva, trebuie să-i strângă victualii (provizii de alimente, n. I.R.) pe şase, opt sau mai multe zile, să-şi ruineze vitele, carul, să-şi neglijeze mica sa economie de acasă, să lase totul baltă. La cea mai mică abatere este aruncat de domnul său în aşa-numita temniţă, care nu e decât o scobitură sub pământ, întunecoasă şi respingătoare, de unde nu mai vede lumina zilei până la eliberarea sa, care se întâmplă foarte târziu. Pus în libertate, nu-şi duce viaţa mai bine decât o vită. Cu un cuvânt, necazurile şi poverile impuse supuşilor de domnii lor pământeşti sânt fără sfârşit, iar excesele la care sânt supuşi [sânt] pur şi simplu de necrezut.”[2]

 Această descriere nu constituie opinia personală doar a generalului Preiss, fiindcă ea a fost elaborată în cancelaria acestuia, deci avea calitatea de document oficial.

“Robota iobăgească – scrie David Prodan –, de la o zi pe săptămână, la cât o legiferaseră, din pedeapsă pentru ţăranii răsculaţi, legiuirile din 1514 (răscoala lui Gheorghe Doja, n. I.R.), sub regimul nobilar al Principatului a ajuns treptat la o gravitate particulară, 3-5 şi mai multe zile, la toate zilele săptămânii, cu vitele sau cu palmele, cu plugul, cu carul, cu uneltele proprii. În genere e nelimitată, “de toate zilele”, “după poruncă”, implicând uneori şi alţi membri ai familiei iobagului.”[3]

La zilele de nemiloasă robotă iobăgească se adăugau vexaţiunile de tot felul, umilinţele şi bătăile reprezentanţilor autorităţilor. De pildă, un jude, Grajczár, demis cândva din funcţie pentru excesele sale, “cu daruri şi-a câştigat din nou slujba de la prefectul domeniului” şi umbla însoţit de un ucigaş (care fusese pedepsit cu închisoare, pentru că omorâse două femei şi doi copii), ei bine, cei doi au bătut “pe un bătrân de 80 de ani cu numele Manea Luca din Hârseşti: l-au legat cu picioarele în grindă şi, trăgând hainele de pe el, l-au bătut gol cu biciul. Tot aşa şi pe o femeie strâmbă, ca de vreo sută de ani, au bătut-o goală. Şi i-au pus de frică să joace, deşi atunci îşi aveau plătită darea”[4].

Pretextul răscoalei a fost un ordin al împăratului Iosif al II-lea, din vara anului 1784, care prevedea posibilitatea iobagilor de a se înscrie în regimentele de graniţă ale imperiului şi a scăpa astfel de iobăgie, care ajunsese la cote insuportabile. Iobagii înrolați urmau să primească arme, să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le aveau în folosință să devină ale lor. Înscrierea se făcea la Bălgrad (Alba Iulia), iar numărul celor care doreau să devină militari, pentru a scăpa de iobăgie, a depășit așteptările autorităților. În cele din urmă, guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Bruckenthal, a anulat conscripţia, sub presiunea nobililor maghiari, care își vedeau amenințate privilegiile de clasă, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe țărani.

Se pare că zona în care se află satul Nandra era mai liniştită, în comparaţie cu altele, sau cel puţin faţă de epicentrul răcoalei, care era în Munţii Apuseni. La 25 august 1784, de pildă, vicejudele nobililor, Samuel Fogarasi, “dă şi el în legătură cu tulburarea iscată de conscripţie o listă de corifei din mai multe sate din cercul său: Gheja, Găbud, Copand, Căptălani, Noşlac, Uioara, Ciunga, Cisteiu, Silivaş, Micoşlaca. Doar satele Orosia, Cuci, Sâniacob Aţintiş sânt mai îngăduitoare.”[5]

Executia unor haiduci, in 1617, in Transilvania (Kunsthistorisches Museum, Viena)

Executia unor haiduci, in 1617, in Transilvania (Kunsthistorisches Museum, Viena)

O relatare asemănătoare găsim într-un raport al altui comisar oficial: “Despre satele Cuci, Orosia, Bichiş, Iştihaza, Nandra, Cecălaca, Botez, Ozd, Găbud, din comitatul Alba, comisarul cercului raportează, la 29 noiembrie, comitatului că, citindu-li-se porunca Guvernului, s-au arătat ascultători (n. I.R.), au promis şi s-au obligat chiar că, şi dacă ar pătrunde până la ei acei tâlhari ticăloşi, nu numai că nu s-ar da cu ei, dar li s-ar împotrivi cu toată puterea şi pe cei care-i vor prinde numaidecât îi vor da pe mâinile dregătorilor comitatului, declaraţie pe care a şi cerut să fie semnată de popii români. Cei din Gâmbuţ, Petrilaca şi Sâniacob însă, s-au arătat recalcitranţi. După ce li s-a citit patenta Guvernului, din 23 noiembrie, întrebându-i, ca să poată adeveri, au cutezat să răspundă că ei porunca împăratului Iosif o împlinesc şi de acum încolo, cum au împlinit-o şi până acum, dar la aceasta de acum, venind numai de la Guvern, nu răspund nimic şi nici nu îngăduie să se scrie vreo adeverire. Din ceea ce a văzut că sânt aproape gata de rău.”[6]

Trebuie spus că foarte mulţi preoţi (sau chiar ierarhi cu funcţii mai înalte) s-au asociat cu ţăranii satului în care păstoreau. De pildă, protopopul unit, Artimon Pop Samuil, a plecat împreună cu ţăranii la Alba Iulia: “La plecare, protopopul spunea că, la poarta cetăţii din Bălgrad, pe românii din Lechinţa  îi va pune în rând ca pe cătane, cu bâtele pe umăr în loc de puşcă, şi aşa va intra cu ei în cetate. Ţăranii îi făgăduiră şi ei, în schimb, să-l ţină pe viaţă popă în sat.”[7]

Numele Nandra este citat de 19 ori în cartea lui David Prodan, dar cele mai multe “intrări” se referă la persoane care purtau acest nume (Ştefan Nandra, Isac Nandra, Moise Nandra, Gheorghe Nandra), o singură dată referindu-se la satul ca atare. Dar deducem ce a fost în Nandra, vâzând ce s-a întâmplat în satele din jur.

Astfel, mai mulţi săteni din satele Botez, Fărău, Heria şi alte localităţi din apropiere şi-au trimis reprezentanţi la Alba Iulia, pentru a-i înscrie în regimentele de graniţă. Cei din Cecălaca au plecat doar până la Cuci, iar de acolo s-au întors înapoi.

“Cei din Gâmbuţ, Petrilaca şi Sâniacob înţeleşi, la publicarea patentelor, au fost toţi de aceeaşi opinie, să se supună celor care vin de la împăratul, nu şi celor de la Guvern, nu vor să răspundă de ele, nici de publicarea lor – scrie Guvernului, la 30 noiembrie, din Aiud, vicecomitele substituit, Alexius Szentpali.”[8]

Putem deduce, aşadar, că năndrenii nici măcar nu au mai încercat să meargă la Alba Iulia, pentru înscrierea în regimentele de graniţă, un rol important având, în acest sens, preotul satului, al cărui nume nu îl ştim. Nu credem apoi ca nobilul din Nandra să fi făcut acte de caritate, pentru a-i tempera pe iobagi, din moment ce, cu doar 25 de ani în urmă, respectiv în 1759, “se semnalaseră probleme în Nandra, unde groful Zsigmond Kemény luase cu forţa o parte din terenul bisericii, cu o capacitate de 1-2 cubuli.”[9]

Peste 64 de ani, în timpul Revoluţiei de la 1848, năndrenii nu vor mai sta cuminţi în satul lor, participând activ la revoluţie, unii dintre ei plătind cu viaţa dorinţa lor de libertate şi dreptate.

 

 

 



[1] Pop, Ioan-Aurel; Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 45-47.

[2] Prodan, vol. I, p. 74-75.

[3] David Prodan, Răcoala lui Horea, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 14.

[4] Ibidem, p. 32.

[5] David Prodan, O. cit., vol. I, p. 242.

[6] David Prodan, op. cit., vol. I, p  597.

[7] Ibidem, vol. I, p. 234.

[8] Prodan, vol. I, p. 520.

[9] Miron, Greta-Monica, “… porunceşte, scoală-te, du-te, propovăduieşte…”. Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 388.

 

Mergi sus