Mircea Popa la 75 de ani

            La 29 ianuarie, criticul şi istoricul literar, scriitorul şi profesorul universitar Mircea Popa a împlinit 75 de ani. Bilanţul cu care se prezintã este unul impresionant: a publicat pânã în prezent peste circa 50 de cǎrţi de unic autor şi peste 100 de ediţii îngrijite, volume coordonate, lucrǎri monumentale la care este coautor etc.

         MIrcea Popa si ILie Rad. Cluj-Napoca, 23 noiembrie 2013. Foto: Otilia Muresan Format la şcoala clujeanã de criticã şi istorie literarã, reprezentatã de personalitãţi precum D. Popovici, I. Breazu, Mircea Zaciu, Iosif Pervain, Mircea Popa (nãscut la 29 ianuarie 1939, în comuna Lazuri, jud. Bihor) a cercetat mai ales spaţiul cultural şi literar din Transilvania, mãrturie în acest sens fiind monografiile Ilarie Chendi (1973), Ioan Molnar Piuariu (1976), Timotei Cipariu (1993), exegezele consacrate lui Goga (Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, 1981) şi Agârbiceanu (Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982), studiul Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi pânã în 1918 (în colaborare cu Valentin Taşcu, 1980; ediţia a II-a, 2003). Urmând exemplul altor distinşi confraţi ardeleni (Mircea Zaciu însuşi, apoi Vasile Fanache, Ion Pop, Ioan Em. Petrescu ş. a.), Mircea Popa n-a rãmas cantonat în teritoriul sãu preferat, extinzându-şi aria de interes şi asupra unor scriitori din celelalte provincii istorice româneşti, dupã cum rezultã din sumarul volumelor de eseuri Spaţii literare (1974), Tectonica genurilor literare (1980), Estuar (1995), Convergenţe europene (1995), Mihai Eminescu – contextul receptǎrii (1999), Mihai Eminescu în Transilvania. Bibliografie (2000). O datã cu acest ultim volum amintit, continuând cu Aspecte şi interferenţe iluministe (1997), Apropieri literare şi culturale româno-maghiare (1998, Reîntoarcere în Ithaca (1998), Presa şi ideea naţionalǎ (2000), Inserţii. Contribuţii şi preizǎri documentare (2003), Pagini bihorene (2003), Presa mehedinţeanǎ (2004), Penumbre (2004), De la iluminism la paşoptism (2004), Mircea Popa trece de la articolul de analizã la studiile de sintezã, cãci, o spune autorul însuşi, „istoria culturii nu este numai acumulare de fapte, ci şi sintezã, unghiuri interpretative noi”. Amintim aici volumele: Sub semnul Franţei (2006), Relaţii culturale şi literare româno-spaniole (2007), Lucian Blaga şi contemporanii sǎi (2007), Spania descoperitǎ de români (2007), Victor Papilian (2008), Uleiul din candelǎ (2009), Cǎrţi, manuscrise, biblioteci (2010), Continuitǎţi (2010), De la Est la Vest. Privelişti literare europene (2010), Panoramic jurnalistic (2011), Prezenţe literare (2011), Deschideri (2011), Identificǎri (2012), Ion Agârbiceanu – constelaţia realului (2013), Oameni şi cǎrţi (2014), Ferestrele Clujului (2014), Regǎsiri creştine (2014), Eminescu – text şi context (2014), Astra – 150 de ani (în colab.) etc.

          La aceste cãrţi se adaugã cele peste treizeci de ediţii îngrijite şi prefaţate (din Goga, Blaga, Slavici, Cezar Petrescu, V. Goldiş, V. Eftimiu, E. Isac, I. Minulescu, N. Oţãlea, V. Papilian, Corneliu Coposu, Fl. Ştefãnescu-Goangã, Gr. Cugler, Vintilã Horia, Lucian Boz, Gr. Nandriş) sau colaborarea la lucrãri fundamentale ale culturii române (Dicţionarul scriitorilor români – coordonatori: M. Zaciu, M. Paphagi, A. Sasu -, Dicţionarul cronologic al romanului românesc, de la origini pânş la 1989, Dicţionarul general al literaturii române, Dicţionarul romanului tradus în România (pânǎ la 1990), alte volume colective), colaborarea la numeroase publicaţii ştiinţifice sau de culturã, din ţarã şi din strãinãtate.

          Profesorul Mircea Popa a adus în actualitate figuri literare şi culturale mai puşin cunoscute (V. Popp, Al. Gavra, B. Meciu, Gh. Obradovici, Toma Peşcov, Athanasie şandor, Iosif Many, N. Tincu Velia, Iosif Paşca din Pericei, Artemie Anderco, Miron Pompiliu I. C. Drãgescu). A scris despre începuturile romanului românesc, despre istoria calendarelor, despre cele mai vechi reviste şcolare româneşti, a publicat lucrãri bibliografice, monografii de reviste, a urmãrit prezenţa unor autori strãini în cultura românã (Bjôrnstjerne Bjôrnson, André Gide, Lenau, Jules Romains, Paul Celan, Gregor von Rezzori, Victor Witner). A descoperit un scriitor total uitat în literatura românǎ, Nicolae Oţǎlea, devansând prin acesta, cu 30 de ani, începutul fabulei româneşti. Tot ca istoric literar, a editat cea mai veche carte româneascǎ apǎrutǎ la Cluj, în 1768, intitulatǎ Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti, care a fost reeditatş, în 2008.

          Scriind atât de mult, autorul a ajuns la performanţe stilistice remarcabile. Am spus şi cu altã ocazie cã Mircea Popa are darul expunerii catedratice, în care ideea îşi gãseşte expresia cea mai potrivitã. Epitetul caracterizator, expresia plasticã, mataforicã, armonia şi cadenţa frazei conferã scrisului sãu nota specificã unui critic de anvergurã. Aceste rezultate sunt rodul unei munci perseverente, de zi cu zi, în arhive şi biblioteci, apoi în faţa maşinii de scris, respectiv a calculatorului. Este semnificativ cã, într-un interviu din revista Tribuna, profesorul Mircea Popa spunea cã nu se simte bine în ziua în care nu studiazã într-una din marile biblioteci clujene! Bunele sale intenţii nu sunt însã întotdeauna rãsplãtite pe mãsurã, de atitudinea celor din jur.

          Spirit neliniştit, adversar al birocraţiei, al improvizaţiei de orice fel, al prostiei, Mircea Popa a dovedit în activitatea sa un ascuţit spirit polemic, „duelând” nu de puţine ori cu diverşi adversari (Ion Dodu Bãlan, Pavel Ţugui, Ileana Vrancea, Mircea Goga, Teodor Gal, Dan Brudaşcu, Mihail Gherman, Ion Istrate), prin exemplare puneri la punct. Aşa este şi cazul unei polemici cu poetul şi universitarul Mircea Goga, autor al unei ample exegese consacrate „poetului pãtimirii noastre”, prin care autorul ar vrea sã anuleze rolul jucat de Veturia Goga în viaţa lui Octavian Goga, profesorul Mircea Popa demonstrând, pe bazã de argumente, cât de departe de adevãr este aceastã ipotezã.

          Lipsit de ranchiunã, cu disponibilitatea de a ierta (poate este aici şi o chestiune de educaţie, domnia sa fiind fiu de preot), Mircea Popa îi iartã pe toţi cei care l-au supãrat cu ceva, dupã principiul creştinesc „Iartã-i, Doamne, cã nu ştiu ce fac!”, deşi braveazã uneori, spunând cã valoarea unui om este datã nu numai de calitatea prietenilor, ci şi de numãrul şi calibrul adversarilor! În fond, omul de culturã Mircea Popa nu face decât sã-şi apere independenţa de spirit, refuzând înregimentarea politicã sau cea literarã. Ştiu din proprie experienţã ce scump se plãteşte aceastã independenţã, pe care nu ezit sã i-o admir, ea amintindu-mi de cuvintele pe care Ilie Moromete le-a spus pe patul de moarte: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţã independentã!”. Datoritã felului sãu de a fi, Mircea Popa nu şi-a gãsit un loc la Universitatea clujeanã, fiind chemat însã la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, pe care a onorat-o cu prestigiul sãu şi cǎreia i-a devenit, dupǎ pensionare, “Profesor emerit”.

          Extrem de solidar cu toti confraţii de breaslã, a iniţiat în paginile Adevãrului de Cluj (Fǎclia de azi) rubrica intitulatã „Cãrţile clujenilor”, în care, câţiva ani buni, a consemnat, cu generozitate, toate apariţiile editoriale ale autorilor clujeni, din domeniul umanistic. Mircea Popa se bucurã de succesele altora ca de propriile sale realziǎri, fiind convins cã toţi avem loc sub soare şi cã nu e cazul sã ne duşmãnim şi sã ne concurãm, fiindcã, în arena culturii,  fiecare aleargã pe culoarul propriu. Sub masca unui autor singuratic, ”vizitat” câteodatã, cine ştie, de anxietãţi şi incertiudini, se gãsesc rezerve imense de afectivitate, trãdate de câte-o poezie publicatã sporadic sau de paginile de jurnal (pe care probabil şi-l scrie!) sau în câteva interviuri acordate, cu un puternic accent confesiv (cum este cel publicat în Viaţa româneascã, nr. 11-12/2003).

          Extrem de semnificativã pentru profilul moral al profesorului Mircea Popa mi se pare cartea sa din anul 2002, Figuri universitare clujene, unde se poate observa cã, în fapt, ceea ce a prezidat în selectarea personalitãţilor incluse în sumar a fost profilul lor moral. Modestia, corectitudinea, cinstea exemplarã, simţul datoriei, puterea de sacrificiu pentru ceilalţi, simţul civic, devoţiunea pentru culturã reprezintã valorile dupã care sunt judecate câteva figuri universitare clujene. „Ceea ce omul admirã, aceea îl şi defineşte”, am putea spune gândindu-ne la portretele conturate. Din acest punct de vedere, aproape toate personalitãţile evocate au fost exemple de moralitate, de demnitate umanã şi caracter, în vremuri crunte, care parcã îşi ieşiserã din matcã. Vasile Pârvan, cel care a rostit conferinţa inauguralã la Universitatea Daciei Superioare, devenitã celebrã, Datoria vieţii noastre, este propus spre canonizare, între sfinţii neamului. La Nicolae Drãganu admirã punctualitatea şi regularitatea cu care îşi ţinea cursurile, renunţând uneori chiar şi la şedinţele Academiei Române, al cãrei membru era. Rectorul Florian Ştefãnescu-Goangã este „steaua polarã” a învãţãmântului superior românesc, „paznicul de far” al acestuia. Mircea Popa insistã, parcã emblematic, pe scrisoarea pe care rectorul clujean i-o adreseazã filosofului Ion Petrovici, cu ocazia succeselor obţinute de acesta în plan ştiinţific şi profesional. Câţi dintre noi, care trãim într-o lume plinã de atâtea orgolii şi sensibilitãţi exacerbate, facem asemenea gesturi? Sã recunoaştem cã foarte puţini. În emoţionantul portret fãcut lui Nicolae Mãrgineanu, autorul aminteşte şi câteva fapte reprobabile ale unora din cei care au ilustrat Universitatea clujeanã, deoarece nu întotdeauna exemplaritatea discursului academic a mers mânã în mânã cu exemplaritatea de caracter sau cu cea a comportamentului civic.

          Dar dincolo de bogatul sãu palmares ştiinţific şi literar (rãsplãtit cu numeroase premii şi diplome de excelenţã ale Academiei Române, ale Ministerului Culturii şi Cultelor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, ale Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sǎlajului, Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla etc.), profesorul Mircea Popa este ceea ce se cheamã un „om al Cetãţii” (deşi nu i s-a decernat încã titlul de Cetãţean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca!). Spiritul civic, curajul şi împlicarea în viaţa comunitǎţii erau calitǎţi pe care le avea încǎ în copilǎrie: “Copil fiind – mǎrtriseşte sǎrbǎtoritul – nu m-am putut stǎpâni sǎ nu asist la aceastǎ rǎzmeriţǎ (a sǎtenilor din satul Tǎuteu, n. I.R.), deoarece atunci aproape nu era gâlceravǎ sau întâmplare mai ieşitǎ din comun în sat, la care sǎ nu particip.”

          Ani de zile a condus colectivul de literaturǎ din cadrul Institutului de Lingvisticǎ şi Istorie Literarǎ “Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca. A vunt funcţii de conducere în cadrul Societãţii de Ştiinţe Filologice, iar dupǎ 1990, s-a implicat în activitatea Mişcǎrii Ecologice din România (MER), candidând pentru un loc în Parlament, pe listele acestei formaţiuni politice. A condus prima şedinţǎ de constituire a Alianţei Civice la Cluj-Napoca, fiind, timp de cinci ani, preşedintele acestei organizaţii. A fost director al uneia dintre revistele importante din Cluj-Napoca, Filarmonia, apoi director al revistei Oraşul, la care activeazǎ şi în prezent şi pentru care scrie editorialele, încǎ de la început. În cadrul Fundaţiei “Carpatica”, a iniţiat ciclul de conferinţe “România încotro?”, un fel de GDS al Clujului. În 2000 a fost ales preşedinte al Despǎrţǎmântului ASTRA, conducând revista Astra clujeanǎ, care a reuşit sǎ se impunǎ în peisajul revuistic local şi naţional. Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a numit preşedinte al Frşşiie Ortodoxe Române. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Presei. A fǎcut ori face parte din comitetul de redacţie al unor importante publicaţii, precum Limbã şi literaturã, Revista de istorie şi teorie literarã, Pro didactica, Acasǎ, Gând românesc (seria nouǎ), Revista românǎ de istorie a presei etc. Este membru activ al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în diverse jurii, conducãtor de doctorat, participant la sesiuni ştiinţifice dintre cele mai diverse, lansãri de cãrţi, colocvii, conferinţe şi simpozioane, un ferment real în viaţa noastrã literarã şi culturalã, considerând cã scriitorul nu trebuie sã se izoleze în turnul sãu de fildeş (un volum publicat în 2000 se intituleazã, nu întâmplãtor, Homo militans).

          Aceastǎ impresionantǎ activitate a fost rǎsplǎtitǎ de numeroase premii acordate de Academia Românǎ, Uniunea Scriitorilor, diverse asociaţii şi organziaţii. Este cetǎţean de onoare al comunei natale, Lazuri, şi al Blajului, Senior al Clujului etc. Dintre distincţii, amintim Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, Ordinul “Pentru Învǎţǎmânt” în grad de comandor, Medalia Jubiliarǎ “Mihai Eminescu”, “Crucea Transilvanǎ”, cea mai înaltǎ distincţie a Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sǎlajului.

          Oriunde cãlãtoreşte, se gândeşte mereu la spaţiul cultural şi spiritual cãruia îi aparţine. În toate deplasãrile sau stagiile pe care le-a fãcut în strãinãtate (Israel, Anglia, Franţa, Ungaria, Germania, Spania, Austria, Bulgaria, Italia, Iugoslavia), a scos la ivealã documente revelatoare despre scriitori români, manuscrise inedite sau parţial cunoscute, a susţinut conferinţe (la Viena, Veneţia, Budapesta, Debreţin, Istanbul, Vârşeţ, Kis-Kôrôs, Sofia, Madrid), privind mai cu seamã raporturile culturii noastre cu alte culturi europene, multe dintre cãrţile publicate fiind scrise în acelaşi spirit (Convergenşe europene, 1996; Apropieri literare şi culturale româno-maghiare, 1998). O altã preocupare a activitãţii sale o reprezintã recuperarea scriitorilor români din diaspora (Reîntoarcerea în Ithaca, 1998), apãrarea drepturilor românilor care trãiesc dincolo de graniţele ţãrii, demers pe care îl face prin intermediul revistei Familia noastrã de la Oradea (în calitate de preşedinte al colegiului de redacţie) sau prin colaborãri la revistele românilor din Ungaria (Foaia noastrã, Convieţuirea, Lumina), din Basarabia (Limba românã), din Voevodina (Analele Societãşii de Limba Românã) sau din Germania (publicaţii editate de Sûdosteuropa Gesellschaft din Mûnchen şi Institut fûr donauschwabische Geschichte und Landeskunde din Tûbingen).

          Un volum apǎrut la jubileul celor 70 de ani (Olga Morar; Maria Vaida, Mircea Popa la 70 de ani. Biobibliografie, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009), depune mǎrturie despre activitatea neobositǎ a cǎrturarului şi a omului de culturǎ Mircea Popa. (Mǎrturii importante despre viaţa şi activitatea distinsului nostru concitadin se gǎsesc în volumul recent apǎrut al lui Marin Iancu, Convorbiri cu Mircea Popa şi provincia sa creatoare, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2013).

          La acest frumos ceas aniversar, sǎ-i urǎm profesorului şi cǎrturarului Mircea Popa “La mulţi ani”, din toatǎ inima!

 

 

 

 

Mergi sus