O carte despre actriţa ieşeană, Mărioara Davidoglu

            

Profesorul Laurentiu Soitu

Profesorul Laurentiu Soitu

În luna ianuarie, participând, la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, la un concurs de promovare pe un post ştiinţific, bunul şi vechiul meu prieten ieşean, profesorul Laurenţiu Şoitu, mi-a oferit un exemplar din recenta sa carte, Cu Mărioara Davidoglu prin Veacul Marilor Actori. Note biografice despre actori: Laura Terente, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Am răsfoit cartea pe loc şi i-am spus autorului că mă interesează, pentru că este o carte de evocări, de memorii, iar lectura memoriilor, zicea D. D. Roşca, este un semn al îmbătrânirii!

Laurenţiu Şoitu (n. 8 aprilie 1945, la Şuletea, jud. Vaslui) este în prezent profesor universitar emerit dr. la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este primul român inclus în International Adult Continuing Education Hall of Fame, Oklahoma, SUA. Are două doctorate, în filosofie-logică şi în ştiinţele educaţiei. Între cărţile publicate amintesc: Retorica audio-vizuală, Editura Cronica, Iaşi, 1993; Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Comunicare şi acţiune, Institutul European, Iaşi, 2003; Restul comunicării(lor) sunt eu, Editura Aras Longa, Iaşi, 2006; Mai aproape de cuvinte, Editura Ars Longa, Iaşi, 2008, Împreuna creştere, Junimea, 2019. Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, a coordonat excepţionalul volum, Educaţia la Centenar, Polirom, Iaşi, 2018, iar în prezent şi-a luat sarcina de a coordona un alt volumn de mare actualitate, Covid. Colivia noastră, Institutul European Iaşi, 2020.

img469Volumul de care mă voi ocupa în continuare este un rezultat al activităţii de jurnalist radio a domnului Laurenţiu Şoitu, meserie pe care a profesat-o în paralel cu activitatea didactică şi ştiinţifică. Mai precis, este vorba de transcrierea (parţială) a unui serial de convorbiri (în peste o sută de episoade) cu marea Doamnă a scenei româneşti, Mărioara Davidoglu, serial transmis la Radio Iaşi, în anii ’80, deci în anii “deceniului stanic”, cum zicea Mircea Zaciu. De aici şi inevitabila cenzură, despre care autorul şi spune, într-o notă de subsol: “Existând posibilitatea de a tăia orice din banda magnetică, ne ruga, implora să lăsăm ce spune. Desigur, promisiunile noastre erau valabile până la <<viza>> şefilor. În fapt, multe dintre cele spuse nu se vor auzi pe post şi nici aici nu se mai regăsesc – fiind atunci tăiate. Unele replici au fost salvate din manuscrisele pe care le-am oferit, recent, Muzeului Teatrului.” (p. 21).

Cu o memorie fabuloasă la vârsta pe care o avea (trecuse de 85 de ani!), Mărioara Davidoglu descrie în felul următor modul în care s-a trăit la Iaşi realizarea Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918 (erau de faţă actori şi de la Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Craiova, refugiate la Iaşi, din cauza războiului): “În capul coloanei (care se formase pentru a juca Hora Unirii, n. I.R.), alături de Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga, erau cei trei generali, adică francezii (Berthelot şi Lafont, n. I.R.) şi generalul Broşteanu, împreună cu ambasadorii Saint Aulaire al Franţei şi Sir Berkely al Angliei. După ei urma Ion Manolescu, artistul nostru, care era în uniformă de căpitan, Maria Filotti şi Maria Ciucurescu cu Bulfinschi, Mărioara Cinski şi Constantin Tănase, în uniformă de soldat, Mihail Sadoveanu, căpitan în Regimentul Infanterie Fălticeni, Aurel Atanasescu, fostul, soţ al Elvirei Popescu, Tanţi Cutava Barozzi, Gheorghe Ciprian şi ceilalţi artişti, care se aflau pe acolo. Săreau, plângeau, cântau şi se bucurau cu toţii, aşa cum o făceam fiecare în parte. Nu mică ne-a fost mirarea la toţi, cei de-alde mine, când l-am văzut intrând în horă, lângă Tony Bulandra, pe marele nostru profesor de teatru, Constantin Nottara. Lăcrimam de bucurie şi strigam: Bine că am ajuns să trăim şi această clipă! Doamna Sturza Bulandra, care avusese un accident, o fractură la picior, nu intrase în horă, dar bătea din palme şi ne îndemna pe noi, cei mărunţei: Intraţi şi voi în horă şi nu uitaţi că ziua de azi e o minune! Cea mai mare: unirea tuturor românilor! Nu uitaţi că harta ţării azi s-a rotunjit. În rotundul ei ne aflăm toţi cei ce avem un suflet şi o mamă – România! Unii chiuiau, alţii nu mai pridideau să-şi oprească lacrimile de bucuria măreţei clipe. […] Elvira [Popescu] însă, ieşind, nu mai contenea să strige: Trăiască România Mare!. […] Aud şi acum pe Doamna Bulandra, care ne îndemna să nu uităm ce zile măreţe am trăit […] Revăd hora peste care trona, ca un simbol viu al istoriei, Nicolae Iorga. Chipul său fericit şi luminat ne spunea tuturor: Bucuraţi-vă, a noastră e România Mare, a noastră şi numai a noastră! Asta să nu uitaţi niciodată! Niciodată! (p. 32-33)

Mărioara Davidoglu (1896-1987), Artistă Emerită a Teatrului Naţional din Iaşi

Mărioara Davidoglu (1896-1987), Artistă Emerită a Teatrului Naţional din Iaşi

,

Mărioara Davidoglu (1896-1987), Artistă Emerită a Teatrului Naţional din Iaşi, dorea la fiecare înregistrare, în ciuda insistenţei reporterului, să vorbească despre alţii, nu despre sine. Aşa se conturează o galerie de mari actori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi în afara mediului ieşean: Atena Georgescu, Aglae Pruteanu (despre al cărei talent excepţional a scris însuşi Tudor Arghezi), George Vraca, Agatha Bârsescu, Agepsina Macri Eftimiu, Elena Zamora, Aristide Demetriade, Alex Critico, Fory Eterle, Costache Ramadam, Ana Luca Moldoveanu, Miluţă Gheorghiu sau Eliza Petrăchescu.

A doua secţiune a cărţii (“Monologuri”) este consacrată evocării unor personalităţi din diverse domenii ale culturii: George Enescu, Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, Maria Tănase, George Topîrceanu, cei mai mulţi fiind, evident, tot actori: Maria Filotti, Anicuţa Cârje, State Dragomir, Tony Bulandra, Gică Popovici, Tudor Călin, Iancu şi Natalia Profir, Anny şi Bruno Braeschi, Ştefan Dăncinescu, Neculai Şubă, Gheorghe Storin, Nataşa Alexandra, George Ciprian, Florica Cristoforeanu, Lucia şi Ştefan Braborescu, Ion Manu, Romald Bulfinschi, Ion Finteşteanu.

La fiecare dintre personalităţile evocate sunt amintite marile roluri pe care le-au avut pe scenă (am spus “marile roluri”, pentru că un actor precum Romald Bulfinschi a interpretat peste… 800 de personaje!), cultura, talentul, capacitatea fiecăruia de a trăi viaţa personajului interpretat etc. Trebuie să menţionez că perspectiva evocării nu este una hagiografică, ci realistă, bazată pe cunoşterea temeinică a destinelor despre care vorbeşte, fără ignorarea unor eventuale lipsuri

Astfel, despre un actor spune: “Vrabie, cu toate <<aripile>> de director adjunct, nu s-a înălţat nici până la degetul cel mic la lui Fory Eterle” (p. 67), iar despre mult elogiata Ana Luca Moldovanu afirmă că “nu a ştiut niciodată să se îmbrace elegant, nu era cochetă şi nici nu punea preţ pe nimicuri feminine, deşi, în tinereţe, fusese o splendidă înfăţişare” (p. 73).

Un al aspect al evocărilor este că nu se insistă pe informaţiile de cancan, deşi este clar că acestea îi erau cunoscute marii artiste. O singură data şi-a permis autoarea să relateze întâmplări hazlii de la unele spectacole. Astfel, actorul de comedie Romald Bulfinschi, în loc să spună “Miroase a pucioasă, cale de o poştă”, a zis “Miroase a poştă, cale de o pucioasă”, iar un altul, istorisind o bătălie grozavă, în loc de “Vino-n grajd, furi un cal şi porneşti cu el la luptă!”, a rostit “Intri-n cal, furi un grajd şi porneşti cu el la luptă!”

Câte nu se puteau spune despre Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu! Se ştie, de pildă, că acesta a rescris piesa Prometeu (apărută iniţial în 1919), într-o variantă din care lipsea litera „r”, opţiunea autorului fiind motivată de faptul că actriţa Agepsina Macri Eftimiu avea un defect de pronunţie. Într-o lungă discuţie pe care am avut-o cu poetul Ion Brad, acestea amintea, între altele: “Se spunea, în lumea artistică şi literară, că şi Eftimiu, om de duh şi de replică, răspundea unor oameni care-l întrebau ce mai face doamna Agepsina: <<Bine, har Domnului! Când nu e la lună, e la Soare… >> Un apropo la relaţiile ei cu Soare Z. Soare, regizorul de la Naţional.” (Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, “din primăvară până-n toamnă” (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 224).

O altă secţiune a cărţii cuprinde mai multe epistole primite de Mărioara Davidoglu de la Liana Olăvinaru, Adina T. Naum, Mihai Todosia, Otilia şi Neculai Meicu, George Sion, Lilica Chiosa, Viorel Cosma, Valentin Silvestru, Valeria Sadoveanu, Marina şi Anton Dumitrescu, Margareta Baciu şi Constantin Ciopraga (prezent aici nu cu o scrisoare, ci cu un minieseu despre valoarea memoriilor, amintirilor, jurnalelor etc.).

În ciuda faptului că aceste scrisori nu sunt adnotate şi nu se precizează nici regulile de transcriere, ele sunt  importante, pentru că scot la iveală o parte din însuşirile şi calităţile marii actriţe, sugerând şi climatul epocii în care au fost redactate (George Sion îi scrie, la 7 sept. 1985: “La teatru mă duc foarte rar, căci e aşa de întuneric noaptea (oraşul nefiind luminat, pe motivul economisirii energiei, n. I.R.), că ţi-e şi frică şi străzile sunt stricate.” – p. 212. Tot de lipsa curentului electric se plânge şi Lilica Chiosa, la 25 februarie 1987: “Colac peste pupăză a venit şi decretul cu căldura, care şi aşa era puţină, şi lumina. Stăteam seara cu un bec de 15 W”. Alţi corespondenţi spun că programele Televizunii Române sunt plictisitoare şi monotone, evocă interminabilele cozi pentru alimente etc.

Demn de reţinut este şi articolul elegant, dar dur, intitulat Penumbre, pe care Laurenţiu Şoitu îl pregătise ca replică la un medalion jignitor al lui Aurel Leon, din revista Cronica, articol publicat cu ocazia morţii Mărioarei Davidoglu, Marea Doamnă a scenei româneşti, care este de fapt o blasfemie greu de înţeles la un autor care îşi propusese să evoce figuri proeminente ale Iaşilor de odinioară.

Trebuie remarcate apoi notele biografice despre actorii evocaţi, întocmite de Laura Terente, note care vor fi extrem de utile când se vor scrie unele monografii dedicate marilor figuri ale scenei româneşti.

Mărioara Davidoglu alaturi de MIhail Sadoveanu (anii '30)

Mărioara Davidoglu alaturi de MIhail Sadoveanu (anii ’30)

Pot afirma că lectura cărţii domnului Laurenţiu Şoitu este una cuceritoare, pentru că te transpune, ca o pagină vie de roman, în lumea unui “veac al marilor actori”. La intrarea în atmosfera epocii contribuie şi numeroase cuvinte din epocă sau regionalisme (fundac, mata, societar, aista, polcuţă etc.). Ne întâlnim şi cu acest personaj fabulos, care a fost Mărioara Davidoglu, care nu a vorbit despre succesele şi dramele sale (de primul soţ, general de armată, şeful promoţiei în care student era şi generalul De Gaule, viitorul preşedinte al Franţei, a divorţat din cauza soacrei; al doilea soţ, magistratul Davidoglu, considerat chiabur, a fost condamnat şi închis, dus la Canal, apoi i s-a fixat domiciliu forţat, într-un sat al leproşilor, din Dobrogea, murind cu trei zile înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964), ci a preferat să-şi evoce colegii de breaslă. Dând dovadă de multă înţelepciune, nu s-a supărat pe Mihail Sadoveanu, care nu a ajutat-o să-şi scoată soţul din închisoare (iniţial i-a cerut să divorţeze de el, dar ulterior Sadoveanu nu a mai făcut nimic pentru salvarea magistratului Davidoglu). Concluzia actriţei: “Opreşte-te la operă! Uită omul!”

Pe de altă parte, lucrarea este un excelent manual pentru studenţii de la actorie, pentru că dezvăluie o serie de taine, care îţi pot asigura celebritatea în această meserie, unde fiecare gest, mimică sau intonaţie contează. De pildă, despre actriţa Nataşa Alexandra, evocatoarea spune că “ştia să se aşeze într-un fotoliu şi să îşi aprindă o ţigară, să-şi scoată o mănuşă, într-un cuvânt era chemată să creeze atmosferă provocatoare – chiar de la intrare” (p. 146). U alt actor, Ion Manu, “salva piesele mai slab construite, salva spectacolele, dându-le culoare şi strălucire, prin talentul şi inteligenţa sa. El ştia să şlefuiască şi să facă bijuterii din rolurile ocolite, refuzate de alţi actori, prin jocul intonaţiilor sale, prin căldura pe care o trimitea direct sălii. [...] Nu erau mulţi actori ca Ion Manu, care izbuteau să dea mai multe naunţe şi pitoresc personajului interpretat” (p. 159).

Pentru conturarea medalioanelor de actori şi oameni de cultură, din cele peste o sută de emisiuni făcute la Radio Iaşi, în cadrul emisiunii Evocări, realizată de Laurenţiu Şoitu, cum spuneam, autoarea a scris specialiştilor (Viorel Cosma sau Valentin Silvestru), frecventa bibliotecile ieşene, citea lucrările memorialistice ale celor evocaţi (precum Ion Manu, Memoriile unui uituc, sau Anny Braeschi, Cu grinomul pe oglindă). De fapt, cartea se bazează pe însemnările artistei pentru emisiunile radio, pentru că benzile magnetice, chiar şi cenzurate, s-au pierdut.

Să mai spun că, în finalul cărţii sale, Laurenţiu Şoitu mai indroduce câteva articole publicate în cărţile sale anterioare, Restul comunicării(lor) sunt eu, 2006, sau Mai aproape de cuvinte, 2008. Păcat că nu a fost reprodus şi interviul făcut de Cornel Nistorescu cu artista ieşeană şi publicat în Flacăra, înainte de 1989.

Cartea, cum spuneam, a apărut la Editura Junimea din Iaşi, care a sărbătorit, în 2019, o jumătate de secol de la înfiinţare. Din păcate, experienţa editorială de o jumătate de veac nu s-a resimţit integral în această carte, cu unele carenţe tehnice, pe care le voi semnala, cu speranţa că vor fi utile (cartea a apărut în colecţia “Colocvialia”, cu un logo greşit, după părerea mea: un C legat de un papion. Or, papionul este un simbol al eleganţei, al rafinamentului, total opus colocvialităţii. În fine.)

Revenind la veşmântul editorial al cărţii, ar fi fost necesar, în prima parte, a interviurilor propriu-zise, ca întrebările să se deosebească de răspunsuri, prin scrierea acestora cu italice. Neispirată este şi punerea în pagină a monologurilor dedicate unor personalităţi: scrierea numelui celor evocaţi sub titlu lasă cititorului impresia că actorii evocaţi sunt autorii textelor! Dacă Editura Junimea ar fi avut un lector, dar şi un corector, cum avea îninte de 1989, toate aceste mici neajunsuri ar fi fost eliminate din start.

În fine, aş fi dorit o secţiune de anexe, cu mai multe fotografii din viaţa şi activitatea Mărioarei Davidoglu (excelentă este cea în care apare alături de Mihail Sadoveanu, care se pierde însă în paginile cărţii – p. 97).

Dincolo de aceste observaţii, noua carte a profesorului Laurenţiu Şoitu vorbeşte, cum şi-a dorit autorul, “despre cum se ivesc vedetele pe locul altora capricioase; cum scenele lumii devin loc de înălţare a talentelor româneşti, cum artistele sărutau mâinile maeştrilor ce le-au şlefuit talentul, cum rolurile mici pot fi cele mari, cum nici talentul nu este îndeajuns, cum iubirile mari se nasc şi dispar, când arta pe toate le cuprinde” (citat din Prefaţă).

Felicitări, Domnule Profesor Laurenţu Şoitu, şi La mulţi ani!, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani!

Ilie Rad

P.S. Cei care vor să o vadă sau revadă pe Mărioara Davidoglu pot viziona, pe YouTube, filmul Alo?… Aţi greşit numărul!, film românesc, realizat în 1958, regizat de Andrei Călăraşu (regizor secund fiind Mircea Mureşan), în distribuţie având mari actori, unii la începutul carierei lor artistice: Iurie Darie, Ion Lucian, Ştefan Tapalagă, Stela Popescu, Rodica Tapalagă, Ştefan Mihăilescu-Brăila ş.a. Mărioara Davidoglu interpretează în acest film personajul Bunica.

 

Mergi sus