Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia – reflexe în memorialistica vremii

1. Preliminarii. Ca orice eveniment istoric de importanţă capitală pentru istoria unei naţiuni, Marea Unire din 1918 a generat o memorialistică bogată, care a surprins evenimentul ca atare din multe perspective, în funcţie de nivelul de pregătire intelectuală al participanţilor, de rolul şi poziţia acestora în organizarea şi desfăşurarea Adunării. Avem astfel mărturii de la organizatorii aflaţi în mijlocul evenimentelor (Eneea Grapini, Iosif Renoiu, Tiron Albani), dar şi de la martori oculari ai celor întâmplate                                                                                                                                                                                              atunci (Lucian Blaga, D.D. Roşca, Ion Clopoţel, Al. Ciura, Emil Pop, Eugen Hulea, Ştefan Manciulea, Dominic Stanca, Vasile Niculescu, Avram P. Teodor, Al. Borza, Gavril Crişan, Pompiliu Medrea, Sabin Evuţianu, Gheorghe Ardeleanu, Ştefan Meteş, Ilie Dăianu, Cornel Crişan, Al. Vlad, Ionel Pop, Zaharia Boilă, Leontin Ghergariu, Octavian Şireagu, Emil Fuceac, Grigore Bota şi mulţi alţii). Încă nu s-a făcut o cercetare exhaustivă a acestor memorii, apărute în volume sau în paginile ziarelor, încât studiul de faţă este doar un început. Încă de pe acum trebuie subliniată importanţa lucrării lui Constantin Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie. Anul 1918 în amintirile unor martori oculari, apărută în 1978, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la Marea Unire, precum şi cele două volume cu profil asemănător: Mircea Vaida-Voevod; Gelu Neamţu, 1 Decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor. Ioachim Crăciun: Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol. I, 2005; vol. II, 2008, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005-2008.

2. Organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Există o lucrare de profil, foarte importantă, datorată lui Tiron Albani: Douăzeci de ani de la Unire[1]. Este nu doar o monografie cu texte ale lui Tiron Albani, ci şi o antologie cu articole semnate de 19 autori, între ei fiind nume importante ale momentului: N. Iorga, Ioan Lupaş, Ion Clopoţel, Eugeniu Speranţia şi alţii.

Sfârşitul Primului Război Mondial a dus la dezintegrarea Imperiilor Ţarist şi Habsburgic, la apariţia unor noi state naţionale, la schimbarea ordinii sociale şi a sistemului politic. Aşa s-a ajuns la constituirea Consiliului Naţional Român în Transilvania (CNR), care gestiona situaţia creată după război. În acest Consiliu au intrat 6 membri ai Partidului Naţional Român (PNR) şi 6 ai Partidului Social- Democrat Român (PSDR). Printr-o ironie a sorţii, CNR s-a format la Budapesta, pentru că acolo erau câţiva deputaţi români, membri ai PNR şi ai Parlamentului Maghiar (Al. Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad), dar şi liderii marcanţi ai PSDR, având în vedere că Budapesta era un puternic centru muncitoresc (de notat că acolo s-ar fi aflat circa 5000 de muncitori români, mobilizaţi pe loc, în fabricile de muniţie şi armament). Din partea muncitorimii au intrat în CNR: Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Eneea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu.

Misiunea acestui Consiliu nu era deloc simplă. “În timp de revoluţie – scrie Tiron Albani –, când valurile celor revoltaţi începeau să oscileze în diferite direcţii, unii spre jaf şi pradă, alţii spre bolşevism, alţii pentru integritatea Ungariei, alţii pentru independenţa Transilvaniei, haosul abia începea să se ivească, după cum e şi explicabil să apară în timp de sau după revoluţie, când elementele cele mai dubioase caută să se ridice la suprafaţă, făcând tulburări, ca să poată pescui în apă tulbure. Dându-şi seama de situaţie, Consiliul Naţional Român n-a pierdut niciun moment, ci imediat ce a sosit d-l Maniu de la Viena, a început să se organizeze gărzile naţionale, în vederea restabilirii ordinei, punând capăt jafurilor şi diferitelor abuzuri”[2].

După mutarea CNR de la Budapesta la Arad, s-au organizat gărzile naţionale, formate din soldaţi români, care veneau de pe toate fronturile de luptă. Aceşti soldaţi depuneau jurământul de fidelitate faţă de CNR, după ce aflau că împăratul Carol IV, “căruia îi juraseră credinţa, alungat de revoluţie, a lăpădat coroana şi a parasit ţara”. Consiliul Naţional Român a mai constituit consilii naţionale judeţene şi comunale (cum a fost şi la Revoluţia din 1989, cu Frontul Salvării Naţionale – FSN).

Încă un detaliu interesant: Episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul Patriarh) şi Episcopul de Lugoj, Valeriu Traian Frenţiu, prin două circulare, au impus ca în bisericile româneşti din Ardeal să se elimine pomenirea numelui împăratului-rege, Carol IV, în locul lui pomenindu-se CNR!

O altă idee subliniată de Tiron Albani este că maghiarimea dorea să păstreze Ardealul cu orice preţ între graniţele statului maghiar. S-a format chiar un Minister al Naţionalităţilor, condus de profesorul sociolog Oscar Jászi, “cunoscut ca mare filoromân”. Românilor li se promitea “autonomie desăvârşită” şi statut de “naţiune componentă a Republicii Maghiare”. Negocierile dintre cele două delegaţii nu au dus la niciun rezultat, în ciuda promisiunilor şi a concesiilor făcute de maghiari. Delegaţia românească a fost foarte fermă în a declara unirea necondiţionată cu România. Ministrul Oscar Jászi le-a spus liderilor români că nu vor putea gestiona situaţia din teritoriile locuite majoritar de români, în cazul declarării unirii cu România, existând pericolul bolşevismului. “Dacă nu vor reuşi tratativele la vreme, cari să stabilească raporturile dintre popoare, apoi va invada spiritul distructiv al bolşevismului.”[3]

În aceste condiţii, delegaţii români au propus organizarea unei Mari Adunări Naţionale, care să decidă soarta Ardealului. “Delegaţia Consiliului Naţional Român a declarat diplomatic că va convoca reprezentanţii poporului românesc din Ardeal la o mare Adunare Naţională la Alba Iulia şi va supune voinţei naţionale toate ofertele făcute de guvernul republican maghiar şi dacă naţiunea română va decide să rămână în cadrele Ungariei, în condiţiunile prezentate de guvern, conducătorii nu pot decât să se supuie voinţei naţionale. Delegaţii guvernului maghiar n-au putut face altceva decât să accepte această propunere, cu rezultat atât de nesigur”[4].

Ion Clopoţel ne-a lăsat o mărturie similară: “Suveranitatea naţională o va declara sărbătoreşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care va fi supremul for cu putere decisivă. Această Adunare Naţională va fi o Constituantă, fiindcă ea va aduce un program nou de muncă şi va alege pe bărbaţii cari apoi vor executa acest program şi vor putea lucra în numele întregei naţiuni.”[5]

De aceea, în mod paradoxal, autorităţile feroviare maghiare au sprijinit organizarea adunării de la Alba Iulia, cu speranţa că aceasta va lua decizii convenabile maghiarilor. Socialiştilor români din Budapesta li s-a reproşat, de pildă, de către confraţii lor maghiari, că doresc să treacă dintr-o republică democratică şi liberă într-un regat (cel al României), detaliu care nu a rămas fără urmări: în declaraţia finală de la Alba Iulia se spune că Ardealul se va uni cu România, nu cu Regatul Român.

Împotriva organizării adunării s-au opus, în mod neoficial, bandele şovine secuieşti, care, în gara Teiuş, au tras asupra trenurilor în care se aflau delegaţii comunelor şi judeţelor, în drum spre Alba Iulia, unul dintre participanţi, Ion Arion, fiind împuşcat mortal, alţii fiind siliţi să se întoarcă acasă (la fel se întâmplase şi în urmă cu 50 de ani, cu ocazia organizării Marii Adunări Naţionale de pe Campia Libertăţii de la Blaj, când mulţi oameni au fost împiedicaţi să participe la Marea Adunare Naţională, inclusiv prin confiscarea bărcilor folosite la traversarea râurilor).

Istoricul Eugen Hulea vorbeşte şi despre “agenţii care cutreierau Ardealul, încercând prin vorbă şi foi volante să destrame ceea ce neamul nostru înfăptuise, o solidaritate a tuturor în slujba unui ideal unic.”[6]

Cine a avut idea organizării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia? Ion Flueraş arată că, după eşuarea negocierilor de la Arad, dintre cele două delegaţii, “delegaţii maghiari au convocat în acelaşi oraş o mare întrunire publică la palatal cultural, unde ne-au dezaprobat, ne-au ameninţat pe noi, românii./ Această atitudine m-a derminat pe mine să propun în prima şedinţa a Consiliului Naţional, în numele Partidului Social-Democrat Român, convocarea unei Mari Adunări Naţionale, pentru a consulta întreg poporul roman asupra viitorului său. Propunerea mea a fost primită cu unanimitate şi astfel, la 1 Decemvrie 1918, a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a votat Unirea şi a ales în locul Consiliului Naţional un sfat naţional de 150 de persoane.”

Socialiştii au insistat să se voteze o rezoluţie, care să fixeze principiile pe baza cărora se va face Unirea, propunând ca, până la convocarea Constituantei întregii ţări, Ardealul să fie administrat de ardelenii înşişi (aşa s-a născut Consiliul Dirigent, cu sediul Sibiu, apoi la Cluj, condus “cu calmul, autoritatea şi simţul de prevedere al d-lui Iuliu Maniu”).

În legătură cu alegerea locului pentru Adunarea Naţională, Tiron Albani spune: “Cum s-a ajuns la ideea ca Adunarea Naţională să se ţină tocmai la Alba Iulia? Două motive destul de puternice au determinat Consiliul Naţional să se oprească la acest oraş din centrul Transilvaniei: întâi, că Alba Iulia a fost cetatea istorică a lui Mihai Viteazul, de unde el a proclamat unirea Transilvaniei cu Muntenia; a doua, pentru că Alba Iulia era cea mai tare cetate româneacă din Transilvania. Consiliul Naţional din Alba Iulia, condus de d-l dr. Ionel Pop, organizase o gardă naţională de 1000 de soldaţi şi ofiţeri, care făceau serviciu permanent, sub conducerea căpitanului Medrea. Căpitănia cetăţii era comandată de locotenentul Gritta. Ei au pus stăpânire pe depozitul de arme şi muniţii, aflate acolo în cantitate mare, aşa că au mai putut înarma şi gărzile de la Arad, Oradea, Abrud şi Câmpeni.”[7]

2.1. “Mers triumfal la Alba Iulia”. Odată stabilit locul adunării, s-a fixat şi data acesteia: duminică, 18 noiembrie (1 Decembrie), care cădea într-o zi de duminică. Plecarea oamenilor spre cetatea în care Mihai Viteazul a realizat prima unire a celor trei ţări româneşti a avut loc într-o atmosferă de mare antuziasm, care precede bucuria generală din ziua de 1 Decembrie. Desigur, nu au lipsit unele mici incidente izolate, reţinute de unii autori, dar acestea nu au putut umbri bucuria unui neam, căruia îi sosise ziua eliberării sociale şi naţionale.

În memoriile sale, Roman Ciorogariu scria: “De la Arad am plecat a doua zi dimineaţa, cu mare alai, eu, modest uspătoi[8], între atâtea celebrităţi răsărite sub soarele libertăţii. Trenul împodobit cu tricolor şi tixit de imensa lume ce s-a adunat. În definitiv am plecat câţi am încăput în tren. Un ofiţer de gardă, nepotul meu, Eugen Ciorogariu, cu un pluton, însoţeşte trenul, podurile şi linia ferată păzită de gardele noastre. La gările pavoazate ovaţionează satele venite să facă onorurile, şoselele de-a lungul trenului traversate de parcurile vehiculelor lui Mackensen. Cu un cuvânt, mers triumfal la Alba Iulia. La Simeria prind ai noştri nişte socialişti cu teancuri de scrieri agitatorice, menite pentru a tulbura prin ele Adunarea de la Alba Iulia, eventual a produce atentate. Descărcaţi de acest periculos bagaj, sosirăm la Alba Iulia.”[9] (Despre acest incident, savantul Emil Pop, şi el participant la Adunare, oferă un detaliu util: “Chiar în preziua adunării fuseseră prinşi la Simeria emisari ai <<comitetului de propagandă maghiar din Budapesta>>, care răspândeau manifeste ofensatoare potrivnice unirii.”[10])

Roman Ciorogariu continuă apoi cu amintiri privind sosirea propriu-zisă la Alba Iulia: “Primire regală, cu discursuri, onoruri militare, date de o companie de legionari[11], comandaţi de căpitanul Medrea, purtând eşarpă[12] tricoloră. Tot oraşul pavoazat, am putea zice îmbrăcat în tricolor. Valuri de oameni frământă, sub picioarele lor, noroiul zăpezii topite, aclamări şi ropotul goanei de automobile şi trăsuri umplu văzduhul. Intrăm pe poarta cetăţii, pe care a intrat odinioasră Mihai Viteazul, sub boltitura temniţei fioroase, de unde au fost Horea, Cloşca şi Crişan duşi la roată, iar acum stau de gardă moţii, cu priviri aprinse, în sumane moţeşti, cu puşca la umăr şi căciula de miel împănată cu tricolor, iar sus, pe bastioane, aceleaşi figure vii ale legionarilor moţi evocă vedenii din epopeea romană. Tu eşti, Dumnezeu, care faci minuni!

După noi, ziua-noaptea, până în dimineaţa de 1 Decembrie, aduc trenurile tixite miile de români de la Dunărea bănăţeană până la Solnoc Dăbâca şi din creştetul Bihorului până în creştetul Carpaţilor, într-o pitorească variantă de porturi ţărăneşti. Bănăţenii de sub ocupaţia sârbească până la Mureş, trecuţi prin şicanele brutale sârbeşti, vin năvalnic, să scuture de pe ei ocupaţia sârbească şi să se unească cu ţara-mamă. Dar masa poporului din centrul Ardealului vine călare, în căruţe şi pedestru, cu desagii în spate, din depărtări mari, la vestea minunată ce s-a arătat la Alba Iulia. Noaptea e luminată de focuri de bucurie jur împrejurul Alba Iuliei, iar în dimineaţa zilei de 1 Decembrie, când mă duceam la biserică, a crescut lavina[13] la mai bine de o sută de mii de oameni, care îşi aşteaptă mântuirea.”[14]

“Cu toate că timpul de la convocare până la adunare – scrie Ion Clopoţel – a fost foarte scurt, imensa afluenţă de lume românească dovedeşte că a fost perfect pregătită sufleteşte, că n-a avut necesitate de răzgândire, că oare ce-i de făcut, ci s-a pus pe tren ori a plecat pe jos zile de-a rândul, pentru ca să-şi poată manifesta dorinţa asta veche şi scumpă sufletului ei, că vrea dezrobire. […] Convocată în scurt timp, în vreme de iarnă, în lipsă de mijloace de comunicaţiune comode şi între terorizări şi propagande ostile, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a întrecut toate aşteptările noastre chiar. Legitimitatea hotărârilor este perfectă şi necontestabilă nici din partea duşmanilor cu intenţiile cele mai subversive.”[15]

În Hronicul şi cântecul vârstelor, Lucian Blaga spune şi el: “Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos şi cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur şir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs niciun incident. <<Uite, îi spun lui Lionel, aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia.>>”[16]

Drumul spre Alba Iulia nu a fost lipsit de unele întâmplări dramatice, cum a fost împuşcarea, la Teiuş, a stegarului Ion Arion. Iată ce spune dr. Ilie Lazăr, unul din organizatorii adunării: “Ajungem la Războieni. Aici şi apoi la Teiuş iar s-a tras în noi şi a fost ucis Ion Arion, declarat martir al naţiunii, iar câţiva delegaţi au fost răniţi. Cu toţii am căutat să ripostăm, dar ucigaşii trăgeau din ascunzişuri şi apoi au dispărut./ Ajunşi în gara Teiuş, organizatorii Ion Pop si Florian Medrea dispun ca garniturile sosite din nordul Ardealului să fie trase pe o linie secundară, de unde ne vom îmbarca dupa terminarea Marii Adunări. Plecăm cum putem: pe jos, cu trenuri ocazionale, în trăsuri şi, în fine, sosim pe platoul cetăţii Alba-Iulia. Aici, o mare de capete. Cei cu <<credenţionalul>> ne prezentăm în faţa unui comitet de sub conducerea lui Dr. Ion Suciu, care le verifica. Trenul nostru, venind dinspre nord, avea cam 88 de vagoane, şi am sosit la Alba Iulia seara. În oraş era cu neputinţă să fie cazaţi toţi cei cca 120.000 de oameni. Aşa că noi, tinerii, nici n-am căutat să dormim, ci, întâlnindu-mă cu toţi prietenii din Banat, am stat în restaurantul din centrul oraşului, în cântece şi veselie. În camerele acestui singur hotel erau căpeteniile în permanentă discuţie cu privire la pregătirea programului zilei mari. Preşedintele, <<Badea Gheorghe>>, fiind bolnav, în unanimitate tineri şi bătrâni căutam să-l menajăm, lăsându-l să se odihnească. Îmi aduc aminte că au sosit în acelaşi hotel din centru şi delegaţiile din Bucureşti. Îl vedeam în restaurant, la o masă zgomotoasă, pe Eugen Goga, fratele poetului, foarte agitat. Atunci am cunoscut pe basarabeanul Pantelimon Halipa şi pe Cazacliu, şi pe ceilalţi delegaţi ai Bucovinei, în frunte cu profesorul Procopovici. Au sosit şi delegaţii voluntarilor din Rusia, în frunte cu Victor Deleu şi Vasile Osvada, Vasinca, Bihoreanu şi Gh. Patachi-Văleanu, singurul pe care l-am cunoscut personal când, fiind teolog la Blaj, a cântat la instalarea episcopului Frenţiu la Lugoj.”[17]

2.2. Un episod insolit: intervenţie la mareşalul Mackensen

Cu ocazia organizării Marii Adunări Naţionale, a apărut un element neprevăzut: retragerea ţara natală a armatei germane, conduă de mareşalul Mackensen, care ocupase înainte cea mai mare parte a teritoriului din Regatul României. Legal vorbind, Mackensen ar fi trebuit să fie un aliat al Ardealului, care făcuse parte din Monarhia Austro-Ungară. În realitate, din cauza lui muriseră pe front mii de români, aşa că sentimentele românilor ardeleni faţă de acesta pot fi bănuite.

Aproape toţi memorialiştii evocă secvenţe cu retragerea armatei germane şi faptul că s-au purtat negocieri cu aceasta, în sensul ca, pe durata desfăşurării Marii Adunări Naţionale, armata germană să nu treacă prin Alba Iulia, pentru a nu se produce perturbări şi conflicte între români şi soldaţii germani.

Ani Cicio-Pop Birtolon, fiica liderului politic Ştefan Cicio-Pop, scrie următoarele: “În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia, probabil au mai povestit şi alţi interlocutori, tata a scris o scrisoare personală mareşalului von Mackensen, şeful retragerii armatei germane  pe toată linia Mureşului. Deoarece eu am tradus-o în nemţeşte, încerc să-i reconstitui cu aproximaţie conţinutul:

<<Excelenţă, vă rog să binevoiţi, în vederea [organizării] Adunării Constituante a poporului român transilvănean, a opri trecerea trupelor dumneavoastră, ca să evităm orice ciocnire între soldaţii armatei germane şi miile de români ce se vor aduna la Alba Iulia. Vă rog ca o zi înainte şi o zi după adunare să opriţi trecerea trupelor, ca să evităm incidentele inutile.>> A trimis scrisoarea cu un curier la Alba Iulia, de unde, apoi, a ajuns la mareşal. Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat: <<Excelenţă! – scria de mână von Mackensen – Am primit scrisoarea dumneavoastră . Propunerea o găsesc raţională şi o accept cu o condiţie: ca dumneavoastră să luaţi toate măsurile, astfel încât poporul să nu-mi atace şi dezarmeze trupele.>> Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi aduc aminte că toţi cei de faţă la citirea scrisorii au pufnit în râs, iar cineva a pomenit de puţinătatea duratei gloriei bazate pe cuceriri nedrepte.”[18]

Savantul biolog Emi Pop relatează şi el: “În ultimul moment s-a ivit o neprevăzută complicaţie. Armata germană ajunsese în retragerea sa către Germania capitulată tocmai pe şoselele cele mai aglomerate de românii care se grăbeau spre Alba Iulia. A fost necesară o intervenţie hotărâtă chiar la Mackensen personal, făcută de căpitanul Medrea, pentru ca şuvoiul german să se oprească vreo 3 zile, evitându-se astfel nu numai o blocare supărătoare a şoselelor, dar poate şi alte inconveniente mai grave.”[19]

Un alt savant, Alexandru Borza, îşi aminteşte: “Cu două zile înainte de Unire, am avut o delicată misiune de împlinit la Alba Iulia. În timpul acela se retrăgeau armatele germane, care ţinuseră ocupată România veche. Toate drumuriule erau ocupate de coloane, ce mărşaluiau prin Sibiu-Alba Iulia-Cluj spre patria lor. Prezenţa unor trupe înarmate în Alba Iulia, pe timpul Marei noastre Adunări Naţionale, ar fi putut pricinui eventual incidente neplăcute. Pentru aceea am fost însărcinat să invit pe conducătorul coloanei ce urma să treacă prin Alba Iulia să se oprească şi să sălăşluiască la Sebeş şi în satele învecinate, ca să nu se producă vreun incident în Alba Iulia, supraaglomerată de delegaţii pentru Unire. Am invitat deci, la colţul Parcului Eminescu, pe căpitanul călare al proximului convoi, să oprească trecerea trupelor pentru două zile şi să le cazeze prin satele spre Sebeş. Ofiţerul a oprit retragerea prin Alba Iulia în timpul evenimentului epocal din zilele următoare.”[20]

Alexandru Ciura scrie: “Iarăşi ni se încrucişează drumul cu trupele germane. Aceştia erau pedestri şi veneau în şiruri foarte lungi, urmaţi de tunurile grele. Au cerut voie să treacă prin Alba Iulia, căci pe acolo le era drumul. Li s-a răspuns să treacă priun altă parte, ocolind oraşul, ca să nu se întâmple tulburări.

Nemţii s-au supus şi au plecat, prin zăpadă şi noroi, pe alte cărări. Era din partea noastră o îndrăzneală, la prima vedere, căci germanii, cu tunurile grele ce aveau, în câteva minute ar fi putut nimici oraşul, făcându-l una cu pământul. Dar curajul lor cel grozav, de mai ‘nainte, nu-l mai aveau. Erau un popopr învins…, grupuri împrăştiate de oameni necăjiţi, ce se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroi, cu gândul spre casă.”[21]

După cum se vede, sunt unele detalii care diferă în evocările memorialiştilor, în legătură cu retragerea armatei germane. Din moment ce Lucian Blaga, care a plecat în ziua de 1 Decembrie spre Alba Iulia, întâlneşte pe drum trupe germane în retragere, rezultă fiecă angajamentul lui Mackensen nu a fost respectat integral: e posibil astfel ca anumite eşaloane ale armatei sale să fi staţionat înainte de Alba Iulia, în zona Sebeşului, şi doar anumite unităţi să îşi fi continuat retragerea pe drumul stabilit, iar altele să o fi luat pe căi ocolitoare, pentru că alţi memorialişti văd trupe germane, care „se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroi, cu gândul spre casă”[22]. Nici românii nu îşi respetaseră integral cuvântul, pentru că, scrie Zaharia Boilă, “în orăşelul Dumbrăveni, Consiliul Naţional Român a sechestrat de la armata lui von Mackensen, care se retrăgea, cai şi petrol.”[23]

Cert şi important este faptul că nu au avut loc ciocniri între români şi soldaţii germani.

3. Desfăşurarea Adunării. “Ziua unirii naţionale – scrie Roman Ciorogariu – se începu cu serviciu divin în ambele biserici. La noi corul intonează marşul legionarilor, în loc de priceasnă, şi Deşteaptă-te, române! La <<Murim mai bine în luptă>> se înalţa urările spre jurământ şi joară toţi cu lacrimi în ochi. Sub vraja acestui moment încheie episcopul Ioan Pap sfânta liturghie cu <<Cel ce ai înviat din morţi şi ai dat înviere neamului românesc!>> şi lumea, fascinată de sfinţenia religiei naţionale, pleacă după <<preoţi cu crucea în frunte>>, cum este scris la imnul libertatea sub care a luptat <<oastea creştină>> în 1848 şi acum urcă Gologota să prăvălească piatra milenară de pe mormântul libertăţii noastre naţionale. Oamenii de-a lungul drumului se descopăr şi-şi pleacă genunchii înaintea vlădicilor, cari trec prin cordonul moţilor de gardă. Un tablou viu al istoriei neamului românesc!”[24]

3.1. În sala Casinei Române. Aşa cum se ştie, în această sală, devenită atunci neîncăpătoarte, au intrat, în afară de liderii politici, cei 1228 de delegaţi, cu “credenţionale” (certificate doveditoare). Atmosfera din sala Casinei Române (în prezent: Sala Unirii) este astfel redată de Roman Ciorogariu: “La ora 10 se deschide adunarea în sala Cazinoului Militar din cetate. La masa prezidială, pe un podiu, ocupă loc Consiliul Naţional, cu episcopul şi socialiştii Flueraş şi Jumanca, în frunte cu preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, badea George al Ardealului, trecut prin temniţele Vaţului, carele, de la moartea lui Ioan Raţ, prezidează conferinţele naţionale şi acum îşi ia cumva răsplata pentru credinţa cu care şi-a slugit neamul. În sală, cei 1200 de delegaţi ai bisericilor, instituţiilor culturale şi ai poporului. Pe galerii sclipicioase femei şi afară, pe Câmpul lui Horea, 100.000 de ţărani, cu preoţii şi dacălii lor în frunte, sub drapelele naţionale, aşteptând evangelia nouă a libertăţii. Şi Duhul Domnului era asupra tuturor.

Într-o atmosferă încordată, cu lacrimi în ochi, deschide adunarea bătrânul preşedinte. Întâiul vorbitor, Ştefan C. Pop, descrie în culori vii suferinţele neamului şi dezvăluie chipul României Mari. Goldiş, cu glas puternic, ridică în faţa adunării tablele legii cei noi, hotărârile din Alba Iulia, Maniu motivează aceste hotârâri într-o parafrază luminoasă. Un prisnel de tipograf, Jumanca, surprinde lumea cu glasul lui sonor, argintiu şi cu o dicţie românească curată. Declaraţia lui, făcută în numele socialiştilor români, că aderă la actul de unire cetit de Goldiş, pentu că ei (socialiştii, n. I.R.) sunt mai înainte români şi numai după aceea socialişti, e acoperită de un orcan de aplauze, ce a întrecut pe toate cele de mai nainte. În numele bisericilor române fac declaraţia de aderare episcopal Ioan Pap şi D. Radu. Deasupra acestor discursuri, răsună din galerii şi din grosul salei cuvântul de ordine <<fără condiţii>>. Era glasul extremei stângi, care nu mai cugeta, ci avea un singur simţ – unirea să fie desăvârşită. Şi în acea clipă toată adunarea, şi cei dinlăuntru, şi cei din afară, era cu trup, cu suflet în extrema stângă.”[25]

Ion Clopoţel a descries şi el atmosfera care domnea în Casina Română: “Când întâia oară a rostit dl Goldiş, în legătură cu proiectul de rezoluţiune, aceste două cuvine (România Mare, n. I.R.), sala Casinei Române din Cetate a răsunat de îndelungate şi frenetice aplauze, ce au durat câteva minute, ridicându-se de pe scaune Marele Sfat Naţional întreg, cu vlădicii şi întreg publicul. Rari momente, cari nu se pot uita, ci se imprimă în suflete pentru vecie, înălţându-le şi transportându-le în regiunile pure ale idealurilor.”[26]

Dr. Ilie Lazăr ne oferă alte amănunte în acest sens: “Ziua următoare, după un serviciu religios oficiat în cele două biserici româneşti, a început şedinta mare în Sala Unirii, frumos decorată. Am putut intra în sală cam 2.000 persoane, dintre care 1.228 delegaţi oficiali, având asupra noastră <<credenţionalele>> trimise de la Arad, care au fost toate din nou controlate de către acelaşi comitet, în frunte cu dr. Ion Suciu. Au fost prezenţi delegaţi din 24 de judeţe din fosta Ungarie./ Dr. Ion Suciu, dupa verificarea delegaţilor, propune să se aleagă ca preşedinţi ai Marii Adunări: Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan Pap al Aradului şi Dumitru Radu, episcop unit de Oradea. Ca vicepreşedinţi propune pe Dr. Teodor Mihali, Dr. Ştefan Cicio-Pop şi Ion Flueraş. Ca notari sunt propuşi: Dr. Alex. Fodor, Dr. Sever Miclea, Caius Brediceanu, Dr. Victor Deleu, Dr. Silviu Dragomir, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gheorghe Crişan./ Propunerile se primesc cu mare entuziasm./ Preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti deschide şedinţa: <<Prea iubiţii mei! Acum, Doamne, slobozeşte pe robul tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!”… şi nu mai poate continua de emoţie, urmând ca cuvântarea să fie citită mai departe de către Ştefan Cicio-Pop, după care ia cuvântul cel mai vârstnic din directoriul de 10, Vasile Goldiş, care dă citire istoricei declaraţii a Unirii Ardealului cu România. Declaraţia este reprodusă în toate cărţile istorice./ După Vasile Goldiş, ia cuvântul Iuliu Maniu, care rosteşte o magistrală cuvântare, motivând <<declaraţia>> citită de V. Goldiş, juridic şi politic. Amănuntele în legătură cu această cuvântare se vor arata la timpul lor, fiindcă au fost ascultate şi aprobate de un auditoriu însufleţit şi înregistrate de către unul din secretarii Marii Adunări, care era şi profesor de istorie, Dr. Silviu Dragomir./ După Iuliu Maniu, se dă cuvântul reprezentantului Partidului Social-Democrat Român, Iosif Jumanca, care rosteşte o impresionantă cuvântare, după care dl. Alexandru Vaida-Voevod face nişte propuneri practice în legătura cu desfăşurarea cuvântărilor în continuare. În numele celor doua biserici româneşti vorbesc episcopii Ioan Pap si Dr. Dumitru Radu./ Declaraţia oficială şi cuvântările rostite în sală sunt citite de pe podiile ridicate pe platou, de diferiti oratori, între care am reţinut pe Miron Cristea, episcop de Caransebeş, pe Iuliu Hossu, episcop de Gherla. Apoi, pe Ştefan Roşianu, Dr. V. Macavei, Aurel Vlad, Victor Bontescu şi Dr. Silviu Dragomir.”[27]

Subliniind importanţa zilei de 1 Decembrie 1918, care “va fi scrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc”, Alexandru Ciura arată că, în acea zi, “Dumnezeul popoarelor a primit jertfa ce o adusese neamul nostru: jertfa de lacrimi şi suferinţă şi jertfa de sânge vărsat sub steag strein, până am ajuns să ne încheiem şi să ne strângem rândurile sub acelaşi steag.” Sunt descrise apoi condiţiile meteorologice, faptul că ninsese toată noaptea şi în zorii zilei de 1 Decembrie, ca pentru a marca parcă astfel, prin imensitatea albului imaculat al zăpezii, despărţirea de o istorie tragică, plină de umilinţe şi sânge. Din cauza zăpezii, oamenii de pe sate ajungeau cu greu în gări, pentru a se urca în trenurile cu destinaţia Alba Iulia. Se vedeau trenurile cu soldaţi germani, care se îndreptau, înfrânţi, spre ţara lor. Văzând atâţia oameni în straie de sărbătoare şi atâtea steaguri, aceştia întrebau ce eveniment are loc. Autorul îi priveşte cu compasiune pe aceşti oameni, scăpaţi cu viaţă dintr-un război pe care nu ei şi l-au dorit, ci Keizerul lor: “Noi, care am suferit şi am îngenuncheat atâta vreme sub steag străin, mergeam la sărbătoare; iar ei, cari voiau lumea întreagă, mergeau cu capul plecat, ca cei învinşi, pe care i-a ajuns dreapta judecată a lui Dumnezeu.” În gara Teiuş află de moartea tragică a stegarului Ion Arion, împuşcat în ajun de gărzile secuieşti şi înmormântat apoi cu paradă militară.

Atmosfera propriu-zisă din oraş este şi ea plastic redată: „Treceau căruţe cu oameni ce grăbeau la adunare; şi automobile se strecurau, răzbind de abia prin mulţimea ce umpluse oraşul, ca o revărsare de ape mari…/ Oamenii ce nu se văzuseră ani de zile, în cursul războiului cumplit, se întâlneau şi se îmbrăţişau cu lacrimile în ochi; oameni pe cari îi credeai morţi în vâltoarea războiului, îi întâlneai la orice colţ de stradă. Era un praznic şi o bucurie, cum n-am mai pomenit: praznicul învierii neamului.”[28]

La 10 ani de la marele eveniment. Alexandru Ciura publică în revista Transilvania articolul intitulat Cum era odată… 1 Decembrie 1918[29], în care aduce informaţii suplimentare: “Cu toate geamurile sparte ale vagoanelor – amintiri recente din revoluţie –, nu ne era frig. Plecaserăm bine îmbrăcaţi, ca pentru vânătoare. Unii aveau blăni militare; iar alţii, mai modeşti, aveau, drept decoraţie a slujbei de gardişti naţionali, câte o pe reche de bocanci, noi-nouţi. Erau prea mari pentru picioarele noastre de burghezi nemobilizaţi, dar, în schimb, le puteam umplea cu paie şi gazete vechi. Era o măsură de apărare pentru lapoviţa ce se prevedea, după zile de ninsoare blândă./ Statul austro-ungar, pe dric, şi-a împlinit, de data asta, datoria de onoare, deşi ştia prea bine că lumea nu mergea la Alba-Iulia să reînnoiască jurământul depus sub steaguri străine…/  Aveam trenuri la dispoziţie, câte ne trebuiau, şi locomotiva se oprea la toate haltele, când o mână de oameni, înotând prin zăpadă, dedeau semn din steag, să oprească.

Satele treceau, într-un convoi ce nu se mai termina, cu preoţii în frunte, având table cu numele satului şi inscripţii entuziaste pentru unire. Nu se scria pe aceste table „Unire sau moarte!” – cum scriseseră ungurii la 1848, ca să înspăimânte pe duşmanii unirei (Ardealul cu Ungaria), ci izbucniri ce ţişneau dintru adâncuri, cum ţişneşte izvorul cristalin, răzbătând la lumină, după opintiri lungi şi dibuiri prin întuneric… Era chiotul firesc, ce izbucnea din plămânii neamului dezrobit, ajuns să poată ţipa şi el, în faţa lumei, o vorbă răspicată: Vrem unirea cu Ţara românească! Nu mai era putere pe lume, să se pună de-a curmezişul acestui uragan, care se pornise vijelios, măturând tot ce ar îndrăzni să-i stea în cale… “[30]

Şi Alexandru Ciura a avut şansa de a intra în Sala Unirii, unde au ţinut discursuri oamenii politici care au pregătit şi înfăptuit unirea: Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Ioan Suciu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ştefan Ciceo Pop şi alţii, în sală fiind „o izbucnire de veselie şi de lacrimi, când s-a proclamat unirea necondiţionată cu Patria-mamă.” Participanţii îşi fac cu greu cale liberă spre fostul Cazinou al Ofiţerilor, unde avea loc întâlnirea “mandatarilor” (adică a celor 1228 de delegaţi cu “credenţionale”  – certificate doveditoare): “Din norocire, Adunarea era tocmai la început. Păretele din fund era pavoazat cu drapelele tuturor aliaţilor biruitori. Glasul oratorilor de la tribună era catifelat de o emoţie adâncă, ce nu se mai putea ascunde. Nici nu mai încerca nimeni să o ascundă. Şi în clipa cea mare, când s-a proclamat, de la tribună, în aclamaţiile delirante ale mandatarilor, unirea cu Ţara românească – nu mai ştiu să spun ce a fost. Lumea aclama şi râdea cu lacrimi în ochi, doamnele îşi rupeau cu dinţii batistele de mătase… Clio singură – Muza istoriei – părea impasibilă, însemnând, deasupra capetelor noastre, pe tabla ei de bronz, câteva rânduri nemuritoare. Dar – mi s-a părut sau era aievea? – mâna Muzei tremura puţin…”[31]

După adunarea din Cazinoul Ofiţerilor, după votarea Rezoluţiei “Măritei Adunări Naţionale”, cei din sală se împrăştiară prin mulţime, pentru a o informa în legătură cu deciziile luate: “Pe platoul de alături poporul aştepta solia Adunării. Nu mai era nevoie să i-o spună nimeni, căci o ştia de mai nainte. Dar sufletele lor însetate de o vorbă caldă, pe care n-o auziseră de patru ani de zile (durata Primului Război Mondial, n. I.R.), aşteptau cuvântul izbăvitor. Toate durerile trecutului, toate umilirile şi jertfele zadarnice de pe câmpul de luptă cereau un balsam peste cicatricele deschise… Patru oratori urcară tribunele, vestind, la cele patru părţi ale lumei – Arhierei şi intelectuali – că Dumnezeu a primit jertfa noastră fără prihană şi şi-a plecat urechea, să asculte ruga noastră îndelungată… Miile de oameni aclamau, descoperindu-şi capetele, fâlfăind stindardele, cu un freamăt de codru bătrân, ce se deşteaptă… Şi duhul Domnului plutea peste capetele lor…”[32]

În Hronicul şi cântecul vârstelor, şi Lucian Blaga se opreşte asupra acestui moment, însă doar tangenţial, pentru că, neavând credenţional, nu a putut intra: “La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.”[33]

3.2. Pe câmpul lui Horea. Cei din sală s-au amestecat apoi prin mulţime, unde, de pe tribune improvizate, au răspândt vestea ea mare. Concluzia autorului are parcă inflexiuni biblice: „Şi aşa, din îndurarea lui Dumnezeu şi vitejia trupelor româneşti, ni s-a împlinit visul de veacuri şi neamul nostru, cel împrăştiat ca făina orbului, azi este o singură ţară mare şi puternică, din Maramurăş până la Marea Neagră şi de la Nistru până la Tisa…”[34]

 “Pe platoul de lângă cetatea Alba Iulia – scrie şi Roman Ciorogariu –, unde, cu 134 ani mai în urmă, au fost frânţi în roată Horie, Cloşca şi Crişan, în prezenţa a 2000 de ţărani, aduşi de învingătorii răscoalei ţărăneşti să asiste la înfricoşatul act, şi de unde au fost aruncate bucăţile trupurilor sfâşiate în cele patru regiuni ale lumei, ca pildă de îngrozire rebelilor iobagi, aşteptau acum 100.000 de ţărani liberi. În loc de roată erau patru podiuri, în cele patru regiuni, de pe care doi vlădici, Miron Cristea şi Iuliu Hossu, şi alţi doi herolzi vesteau în cele patru regiuni ale lumii hotârârile unirei. Unirea tuturor românior într-o Românie mare trup s-a făcut.”[35]

Se apreciază ca la Marea Adunare Naţională au participat circa 100.000 de oameni. “Era o roire de necrezut – scrie Blaga. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.”[36]

3.3. Întoarcerea acasă. După aflarea conţinutului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în jurul orei 14,00, oamenii au început să plece spre casele lor: “Când ne-am înapoiat, era spre înserat. Uitaserăm să luăm masa. Nu era prea mare graba, neavând teama de a scăpa trenul. Erau destule în gară şi erau la dispoziţia noastră, îmbucarăm ceva, pe la restaurante, cu farfuria în mână, stând în picioare. Oboseala nopţii nedormite şi emoţiile zilei începeau să ne copleşească, pe o clipă, dar nu izbutiră. În drum spre gară întâlnirăm grupuri noi de cunoscuţi şi voia bună reîncepu. La gară, trenul blăjenilor aştepta, pe linia principală. Urcarăm în el cu sibienii şi cu masele de pe Târnave. Dar unde putea să ajungă un tren pentru atâta amar de lume! Au pornit două…, pe urmă alte două… S-auzeau chiote de bucurie şi cântece naţionale, de la tren la tren. În faţa gării din Balázsfalva – (tabla ungurească a fost sfărâmată în bucăţi, la sosire) –, publicul din trenuri, ocupând tot cuprinsul gării până la cimitir, s-a descoperit şi a cântat pentru întâia dată, în Ardeal, în auzul lumei întregi: <<Trăiască Regele!>>”…”[37]

  “Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că <<pusesem temeiurile unui alt Timp>>, cu toate că n-am făcut decât să <<participăm>>, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică. […] Şi cât a ţinut drumul prin sat (Lancrăm, n. I.R.), n-am mai scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoţie ne strânsese gâtul ca o mână, care, încetul cu încetul, se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: <<Trăiască România dodoloaţă!>> (acest <<dodoloţ>> era în Lancăm cuvântul curent pentru <<rotund.>>”[38]

4. Concluzii. Spre deosebire de alte evenimente reflectate în memoriile participanţilor, memorii care diferă uneori radical unele de altele, în ce priveşte punctele de vedere (a se vedea opiniile privind Revoluţia română din decembrie 1989, de pildă), în cazul memorialisticii închinate Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi realizării unirii în general, după cum se poate vedea şi din exemplele date, punctele de vedere coincid întru totul.

Aşa după cum observa şi istoricul Gheorghe I. Bodea, însemnătatea acestei memorialistici constă în faptul că “prezintă aceeaşi realitate istorică sub variate aspecte, din unghiul de vedere al unor persoane diferite, cu sensibilităţi diferite, cu un nivel de înţelegere şi interpretare a evenimentelor trăite, diferit. Tocmai prin aceasta, literature memorialistică ne permite o viziune poliscopică, multilaterală şi multidimensională asupra unuia şi aceluiaşi eveniment.”[39]

”Ora astrală” a României şi-a găsit în memorialiştii săi o reflectare fidelă, pe măsura grandiosului eveniment.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire. Monografie comemorativă a Unirii. Volumul I. Cum s-a făcut Unirea, Institutul de Arte Grafice “Grafica” Oradea, 1938, 384 p.

 

[2] Ibidem, p. 159-160.

[3] Cf. Ion Clopoţel, Eşuarea tratativelor cu  ministrul Oscar Jászi, în vol. Ion Clopoţel,  Frământările unui an – 1918, Biroul de Imprimate “Cosânzeana”, Sibiiu, 1919, p. 54.

[4] Tiron Albani, op. cit., p. 164.

[5] Ion Clopoţel, Necesităţi actuale, în Ion Clopoţel, Frământările uni an – 1918, ed. cit., p. 59.

[6] Eugen Hulea, Paşi peste timp, în Constantin Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie. Anul 1918 în amintirile unor martori oculari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 57.

[7] Tiron Albani, op. cit., p. 208-209.

[8] uspătoi – (reg.) musafir

[9] Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, de ~, Episcop de Oradea, Tipografia Diecezană, [Oradea], [1926], p. 172-173.

[10] Emil Pop, Suflet şi adevăr, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 45.

[11] legionar, s.m. – soldat care făcea parte dintr-o legiune romană. Nume simbolic preluat de luptătorii moţi.

[12] eşarpă – (pop.) eşarfă

[13] lavină, s.f. – masă mare de zăpadă, care se desprinde din munți și se prăbușește la vale; avalanșă

[14] Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 173.

[15] Ion Clopoţel, Proclamarea unităţii naţionale, în Ion Clopoţel, Frământările unui an – 1918, ed. cit., p. 71.

[16] Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de George Ivaşcu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 231-232.

[17] Dr. Ilie Lazăr, Memorii. Amintiri de la Marea Unire (IV). Momentul de vârf al istoriei României. Text publicat de Radu Constantinescu, în Ziarul financiar. Ziarul de duminică, 25 sept. 2009 (ediţia online).

[18] Ani Birtolon Cicio-Pop, Noaptea şi fulgerul, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 239.

[19] Emil Pop, Suflet şi adevăr, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 41. Într-o notă la articolul său, Emil Pop spune: “Căpitanul Medrea, care fusese şef de promoţie pe monarhie, la Academia Militară din Viena, şi vorbea perfect nemţeşte, mi-a comunicat că a putut vorbi la telefon cu Mackensen în problema trupelor germane. În multe părţi se înregistraseră mai înainte conflicte între armata germană şi populaţia transilvăneană.”

[20] Alexandru Borza, În viaţă, trepte de soare, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 138.

[21] Alexandru Ciura, Adunarea de la Alba Iulia. 1 Decembrie 1918 de ~op. cit.,  p. 13.

[22] Al. Ciura, op. cit., p. 13.

[23] Zaharia Boilă, Zile mari, în Constantin Dumitrescu, op. cit., p. 251.

[24] Roman Ciorogariu, op. cit., p. 175.

[25] Roman Ciorogariu, op. cit., p. 175.

[26] Ion Clopoţel, op. cit., p. 73-74.

[27] Dr. Ilie Lazăr, Memorii. Amintiri de la Marea Unire (IV). Momentul de vârf al istoriei României. Text publicat de Radu Constantinescu, în Ziarul financiar. Ziarul de dumnică, 25 sept. 2009 (ediţia online)..

[28] Alexandru Ciura, op. cit., p. 14.

[29] Al. Ciura, Cum era odată… 1 Decembrie 1918, în Transilvania, an 60, apr.-mai 1929.

[30] Ibidem, p. 263-264.

[31] Ibidem, p. 265.

[32] Ibidem, p. 265.

[33] Lucian Blaga, op. cit., p. 232.

[34] Alexandru Ciura, Adunarea de la Alba Iulia, ed. cit., p. 20.

[35] Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 175.

[36] Lucian Blaga, op. cit., p. 232.

[37] A. Ciura, art. cit., p. 265-266.

[38] Lucian Blaga, op. cit., p. 232.

[39] Gheorghe I. Bodea, În loc  de prefaţă, în vol. Constantin Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie. Anul 1918 în amintirea unor martori oculari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 22-23.

Mergi sus