La Nandra, la suret (= culesul strugurilor) (duminicǎ, 30 septembrie 2012)

Deşi avem vie, la Nandra, de 3-4 decenii, nu cred ca am participat vreodatǎ la culesul strugurilor, adicǎ la suret (cuvântul, un regionalism, este de origine turcǎ, nu maghiarǎ, cum credeam eu, mai însemnând, în Evul Mediu, în Ţările Române, copie sau traducere – a unui act, a unei scrisori). Asta din cel puţin douǎ motive: totdeauna culesul strugurilor avea loc dupǎ 15 septembrie, când eu eram la şcoalǎ, mai întâi ca elev, apoi ca profesor. În al doilea rând, trǎia Mama, care prelua în cea mai mare parte aceastǎ operaţiune migǎloasǎ (trebuia sǎ strângǎ boabele de struguri care se scuturau pe jos, fiindcǎ era vorba de viţǎ Nova).
Iatǎ cǎ Tata m-a întrebat dacǎ nu mǎ pot duce, în acest weekend, la Nandra, pentru culesul strugurilor. Cum ieri am avut acasǎ la noi oaspeţi de seamǎ (Maestrul Radu Beligan, Anamaria Beligan şi Mona Radu, secretara Maestrului), am amânat pe azi drumul acasǎ.
Chiar mǎ gândeam, pe drum, ce fascinantǎ este viaţa: în ultimele trei zile am trǎit în lumea elevatǎ a spiritului, în compania oaspeţilor dragi amintiţi mai sus, iar azi am coborât din sferele înalte, în spaţiul campestru. Dacǎ aceste patru zile au ceva în comun, dincolo de frumuseţea şi melancolia acestei toamne, acel “ceva” se numeşte dragostea pe care şi eu, şi Anamaria, o avem faţǎ de pǎrinţii noştri, faţǎ de taţii noştri, mai precis.
Desigur, un asemenea eveniment, consumat acum fǎrǎ fastul de odinioarǎ, îmi redeşteaptǎ amintiri din copilǎrie.
În clasele primare, învǎţǎtoarea mea, Doamna Lucreţia Rǎchitǎ, ne-a dus în câteva rânduri la culesul viei altoite, care s-a plantat pe un deal, dupǎ ce acesta a fost defrişat de pǎdurea de salcâmi, iar oamenii au lucrat, la aceastǎ operaţiune, cu lopata şi cazmaua, multe luni (azi, un buldozer ar facea treaba în câteva sǎptǎmâni). Viţa se adusese de la Ozd, sat aparţinând comunei Bichiş, din care fǎcea (şi face) parte şi Nandra, noi fiind bucuroşi cǎ gǎsim numele satului Ozd în Manualul de geografie al Regiunii Mureş-Autonome Maghiare (unitate administrativǎ, care a existat între 1952-1968), satul Ozd figurând între localitǎţile bogate în viţǎ de vie.
Aceastǎ vie altoitǎ, la care am lucrat şi eu, mai ales la pǎruit şi stropit, nu a durat foarte mult, deşi în primii ani recoltele au fost bogate. Fiind o vie mai pretenţioasǎ (trebuind tǎiatǎ într-un anumit fel, îngropatǎ în pǎmânt pe timpul iernii, stropitǎ de mai multe ori etc.), s-a distrus nu dupǎ mulţi ani. Probabil cǎ nǎndrenii nu au avut priceperea ozdenilor la întreţinerea acesteia. Dar amintirea ei a rǎmas.
Nǎndrenii au continuat sǎ lucreze, însǎ, viile cu viţǎ Nova. La cules participa toatǎ suflarea satului, inclusiv copiii. Cǎruţele pline cu struguri erau lǎsate în curtea CAP-ului, astfel cǎ, în drum spre (sau de la) şcoalǎ, noi ne mai înfruptam cu boabe de struguri de acolo.
Probabil cǎ, la un moment dat, oamenii primeau o anumitǎ cantitate de struguri sau erau plǎtiţi dupǎ cantitatea culeasǎ. Cert este cǎ fiecare venea de acasǎ cu vase mari, de regulǎ ciubere, care erau cântǎrite, înainte de a fi umplute cu struguri. Cel care cântǎrea ciubǎrul gol adǎuga totdeauna câteva kg în plus (surplusul fiind în favoarea omului, fie cǎ dǎdea strugurii la CAP, raportând o astfel o cantitate mai mare, fie cǎ ducea acasǎ mai mulţi struguri, cu kilogramele diferenţǎ).
În orice caz, reţin cǎ unul dintre consǎteni, Vasile Oltean (care nu era din Nandra, ci din Fǎrǎu, un sat destul de departe de Nandra – mai aproape de Ocna Mureş ¬–, iar la venirea în sat, prin cǎsǎtorie cu o nǎndreancǎ, şi-a pǎstrat pronunţarea formelor cine, ce, aici etc., în timp ce nǎndrenii palatalizau consoana c, spunând şine, şe, aişi). Ei bine, pentru aceastǎ pronunţare, era ironizat de nǎndreni, care, ca toţi ţǎranii (am vǎzut asta şi la Marin Sorecsu – a se vedea poezia Cine mai trece pe drum, din volumul La lilieci, unde fiecare trecǎtor de pe uliţǎ nu este amintit dupǎ nume, ci dupǎ porecla acestuia, cel mai adesea batjocoritoare). În fine. Vasile Oltean, spunându-i-se cǎ ciubǎrul sǎu are, sǎ spunem, 10 kg, el susţinea cǎ are doar 5 kg, greutate exactǎ, dar care era, din motivele arǎtate mai sus, în defavoarea lui! (În cartea fostului meu profesor din anii de liceu, Iosf Pop, pe care tocmai am prefaţat-o – o monografie a satului sǎu natal, Stupini, din judeţul Bistriţa-Nǎsǎud –, am gǎsit o relatare oarecum similarǎ,trǎdând aceeaşi ignoranţǎ:
„Din cazurile prezentate deja, reiese, cred, plăcerea oamenilor de a se distra pe seama prostiei altora. Ilişca a lui Traian era o astfel de femeie. Într-o vară, s-au dus să vândă nişte purcei, la Sânmihai. Traian bate palma cu un cumpărător, care acceptă să-i dea 200 de lei pe un purcel. Ilişca n-are ce face şi se amestecă şi ea în treabă, fără rost. Dialogul cu Traian s-a desfăşurat cam aşa:
– Ce, Traiane, cum îl dai?
– Vezi şi tu cum merge târgul, omul îmi dă 200 de lei.
– Ce? Ce? Fără 180 de lei nu-i dăm!
– Ilişcă, dar omul ne dă mai mult!
– Aşa cum am zis! Dacă nu ne dă 180, nu-i dăm! Mai bine îi ducem acasă! Numai eu ştiu cum i-am crescut.
Întâmplarea e adevărată, numai discuţia purtată e închipuită de mine.” (Iosif Pop, Stupini: file adunate din viaţa unui sat care se risipeşte, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, p. 103).
*Seara, la garǎ,pentru a-i conduce pe Ina şi Bunu, care au plecat la Bucureşti. Întâlnire plǎcutǎ cu profesorii Lavinia Betea şi Michael Shafir, care mergeau şi ei în Capitalǎ.

Mergi sus