La moartea unui prieten: Stelian Dumistrăcel (1937-2022)

Stelian Dumistracel

Stelian Dumistracel

Am aflat cu întârziere că, la 18 martie a.c., a plecat dintre noi profesorul Stelian Dumistrăcel, unul dintre cei mai cunoscuţi lingvişti ieşeni. Am fost în relaţii foarte bune cu profesorul ieşean. Când a îm plinit 80 de ani, am scris, pentru un volum omagial, articolul de mai jos.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Stelian Dumistrăcel şi eleganţa polemicii

Ȋn 1978 eram student în anul III la Facultatea de Filologie a Universităţii clujene (numele „Babeş-Bolyai” dispăruse subit din denumirea oficială. Gurile rele spuneau că, la o „vizită de lucru”, Ceauşescu se încurcase în pronunţarea numelui „Bolyai” şi a dispus renunţarea la denumirea „Babeş-Bolyai”, ceea ce nu prea cred, pentru că simultan a dispărut şi numele lui Cuza din denumirea Universităţii ieşene. Era vorba, mai degrabă, de eliminarea oricăror nume proprii, pentru a rămâne în memoria oamenilor doar unul singur, hai două – al dictatorului şi al consoartei sale!).
Eram aşadar student, când, la un curs de dialectologie, eminentul nostru profesor, Romulus Todoran, dându-ne bibliografia aferentă, a amintit şi de lingvistul Stelian Dumistrăcel, colaborator la Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni: Moldova şi Bucovina. Cred că tot cam atunci ne-a recomandat şi recenta lucrare a aceluiaşi specialist, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Eu nu eram atras în mod deosebit de lingvistică, interesul meu mergând mai degrabă spre istorie şi critică literară, dar am reţinut numele unuia dintre autorii citaţi, dintr-un motiv… literar: vedeam în numele de familie Dumistrăcel un fel de diminutiv, cu toată aura de gingăşie şi tandreţe, pe care le au diminutivele în literatura noastră populară, de pildă. (De altfel, Iorgu Iordan, în Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, s.v., explică numele de familie Dumistrăcel ca fiind „contaminat, se pare, cu un derivat al lui Istrate”, desigur, cu participarea sufixului diminutival –cel, ca în Floricel, Petecel, Petricel, Burlăcel, Buricel ş.a.).
Anii au trecut, iar au am uitat multe din noţiunile de dialectologie, am uitat de linia Jireček, de dialecte, de graiuri, de autorii lucrărilor de profil etc.
A venit Revoluţia din decembrie 1989, după care, cum ar spune Geo Bogza, „s-au întâmplat atâtea în jurul nostru şi cu noi”. Ȋn 1995, am devenit lector la tânăra Facultate de Știinţe Politice şi Administrative, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” (între timp se revenise la vechea denumire a Universităţii), iar patru ani mai târziu, în 1999, am publicat volumul Stilistică şi mass-media. Aspecte ale experientei jurnalistice. Prefaţă de Prof. univ. dr. G. Gruiţă, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999, care era un curs universitar, primul curs tipărit de un cadru didactic de la tânăra noastră facultate.
Cartea fusese „sponsorizată” (termenul abia intrase în uz!) de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, iar prin contract am cedat Fundaţiei o parte din tiraj, care l-a repartizat potenţialelor persoane interesate.
Ȋn cursul respectiv, într-un capitol despre infracţiunile stilistice din presă, am abordat şi fenomenul cacofoniei, puţin cercetat în vremea „epocii de aur” (dacă epoca era de „aur”, se înţelegea că şi limba era „de aur” – în fapt, era „de lemn”! –, deci acea limbă nu putea avea păcate „stilistice”, pe care, după 1989, le puteam evidenţia în voie).
Ilustrând fenomeul cacofoniei, scriam, între altele: „Interesant e faptul cã se gãsesc numeroase cacofonii chiar în lucrãrile unor lingvişti, care ar trebui sã fie extrem de sensibili la acest fenomen. Iatã doar câteva exemple: <>, scrie Sextil Puşcariu în jurnalul sãu (Cf. Magdalena Vulpe, în Ortografia limbii române. Trecut, prezent, viitor, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 49); „Alegerea lui George Vraca ca exponent…” (Flora Şuteu, Dificultãţile ortografiei limbii române, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 51); „ea provocând aceeaşi indispoziţie afectivã în opinia publicã, ca şi scrierea romîn, Romînia” (Ion Calotã, Controverse ortografice, în Limba românã, an XLI, nr. 4, 1992, p. 210).
La concluziile studiului meu, reveneam asupra unor cacofonii săvârşite de alţi lingvişti: „Cu toate acestea, pare cel puţin ciudat cã se pot întâlni cacofonii chiar şi în lucrãrile de specialitate ale unor lingvişti. Astfel, alãturi de exemplul din Sextil Puşcariu, amintit deja , iatã ce putem citi în prefaţa unui Dicţionar de sinonime: <> (Gheorghe Bulgãr (şi un colectiv), Dicţionar de sinonime, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1972, p. 8). Într-o altã lucrare (Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii), o altã <>: <> (Stelian Dumistrãcel, Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 14). Exprimarea cacofonicã poate constitui, în operele literare, şi un mijloc de caracterizare a personajelor (mã gândesc la Caragiale, Tudor Muşatescu ş.a.). Un memorialist spunea, referitor la profesorul Mihail Dragomirescu, că era <> (N. Mihãescu, Dinamica limbii române literare, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 73).
Cum se vede, în lista unor lingvişti şi oameni de cultură (Sextil Puşcariu, Flora Șuteu, Gh. Bulgăr, Mihail Dragomirescu, Ion Calotă), în scrisul cărora se strecurase o nevinovată cacofonie, l-am trecut şi pe profesorul Stelian Dumistrăcel.
Nu-i trimisesem cartea mea domnului Stelian Dumistrăcel, pe care nu îl cunoşteam, dar probabil că aceasta îi parvenise graţie Fundaţiei Soros. Ȋn orice caz, la câţiva ani după aceea, mai precis în noiembrie 2006, când aveam să organizez, la facultatea noastră, cel de-al V-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu tema Stil şi limbaj în mass-media din România, între invitaţi (alături de lingvişti şi oameni de cultură reputaţi: Maria Cvasnîi Cătănescu, Nicolae Felecan, Oliviu Felecan, Ionel Funeriu, G. Gruiţă, Theodor Hristea, Dumitru Irimia, George Pruteanu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Rodica Zafiu ş.a.) s-a numărat şi domnul Stelian Dumistrăcel, care era deja profesor asociat la Departamentul de Jurnalistică al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi cadru didactic titular la Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Domnia sa a ţinut atunci comunicarea „Radio şanţ” şi „Zvon-press” ca markeri ai comunicării fatice în satul global, publicată apoi în volumul coordonat de mine, Stil şi limbaj în mass-media din România, Polirom, 2007, p. 231-246.
Dar domnul Profesor Stelian Dumistrăcel m-a cucerit cel mai mult cu volumul Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii (2001), una din carţile mele de „noptieră”, pe care o consult ca pe un dicţionar, pentru că scoate la iveală miracole neştiute ale limbii noastre.
Cu ocazia simpozionului de la Cluj-Napoca, din 2006, de care vorbeam, domnul Profesor Stelian Dumistrăcel mi-a oferit un exemplar din recenta carte a domniei sale, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, Institutul European, Iaşi, 2006, spunându-mi, cu un zâmbet cordial, că scorul între noi este de unu la unu!
Ȋntr-adevăr, în cartea respectivă, domnia sa, ocupându-se de tipologia titlului jurnalistic, a comentat şi studiul meu despre acest subiect, publicat în Manualul de jurnalism, coordonat de Mihai Coman. Iată ce scrie profesorul Dumistrăcel, în capitolul 1.4. Tipologia titlurilor:
„1.4.1. Ca o problemă de principiu, trebuie să remarcăm absenţa, până acum, a unei clasificări satisfăcătoare a titlurilor din presă. În diferite exegeze s-a acordat atenţie unor aspecte din perspectiva evoluţiei domeniului şi unor probleme de teorie (concept, legătura dintre titlul şi conţinutul articolului). Ne referim, în primul rând, la Ilie Rad, în paragrafe din Titlul, p. 146–162 (cu o selecţie bibliografică reprezentativă). Dar, deşi Tipologia titlurilor constituie preocuparea expresă a celei mai cuprinzătoare secvenţe a acestui capitol din Coman, Manual, I, înregistrarea şi prezentarea comentată a diferite tehnici de redactare a titlului, enumerate ca 11 tipuri (la care se adaugă şi variaţii de formă semnalate în paragraful <>), suferă de o oarecare imprecizie terminologică şi a planurilor. În primul rând, nu este clar ce poate însemna imposibilitatea de a face o <>: clasificarea implică deja exhaustivul, deoarece reprezintă împărţirea sistematică, gruparea riguroasă, după criterii esenţiale, iar adj. exhaustiv ’complet, în întregime’ califică doar epuizarea unui subiect, a unei materii (aşadar, în cazul de faţă, numai enumerarea ar putea, eventual, râvni la exhaustivitate). În al doilea rând, motivele invocate de autor, <> (loc. cit., p. 160; sublinierile din citate ne aparţin), constituie elemente de rang diferit. Dacă materialul faptic, bogat, dar mai ales foarte variat ca expresie, descurajează, într-adevăr, o înregistrare exhaustivă, cu totul altfel se prezintă lucrurile în ceea ce priveşte «criteriile» în vederea propunerii unei tipologii, care pot fi stabilite de cercetător pornind de la elemente de fond şi de formă, subsumate pragmaticii comunicării (în legătură cu raportul între <> şi <> în materie de titluri din beletristică, cf. 1.4.2.2.). Din această optică, într-o enumerare ce se vrea tipologică nu pot fi tratate, ca subdiviziuni cu statut egal (pretinse) specii cum ar fi <> (1) şi <> (2), << ~ care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie>> (4), << ~ care utilizează rimele>> (6) etc., după cum nu se află pe acelaşi plan cu oricare din cele amintite nici alte categorii: [a] <> (3), <> (5); [b] <> (8); [c] <> (9); [d] <> (11; corect: <>). Împărţirea <> presupune faptul ca, de fiecare dată, în funcţie de fiecare criteriu, să se opereze cu categorii ce se exclud; de exemplu, titlului <> trebuie să-i fie opus cel <> (şi, aici, ar putea fi cuprinse multe dintre tipurile enumerate mai sus), titlului <> (şi, parţial, celui care numai < >), cel… redactat (în întregime) de gazetar etc. De asemenea, pe alt teren (cel redacţional-tehnic) se situează apariţia titlurilor <> (10).
Ocupându-se, fără greş, doar de Retorica titlurilor, Rodica Zafiu analizează, preponderent, resursele exprimării din puncte de vedere variate: efecte prin construcţia gramaticală, prin constituenţi lexicali, elemente de < >, de prozodie etc. Dar, în plus, deşi en passant, aspectele examinate sunt proiectate, cu pătrundere, într-un cadru general al tipologiei, deoarece autoarea se raportează şi la <>, la modalităţi de formulare, ca şi la ceea ce numim <> (Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 11–23).” (Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic romanesc din perspectiva stilurilor funcţionale, ed. cit., p. 115-117).
Aşadar, atunci am priceput de ce profesorul Stelian Dumistrăcel, folosindu-se de o expresie preluată din sport („scorul este unu la unu”), domeniu cărui îi este atât de specific fairplay-ul, mi-a dat, peste ani, o elegantă replică. Domnia sa nu a catalogat în niciun fel tipologia titlului întocmită de mine (în afara menţiunii că „suferă de o oarecare imprecizie terminologică şi a planurilor”), dar opinia rezultă, indirect, din comparaţia cu clasificarea Rodicăi Zafiu: „Ocupăndu-se, fără greş, doar de Retorica titlurilor, Rodica Zafiu analizează…” (subl. I.R.).
Am ţinut să subliniez acest detaliu, care spune multe despre relaţiile dintre doi oameni, care au devenit, odată cu trecerea timpului, prieteni adevăraţi. Este o prietenie care mă onorează, materializată în schimbul de cărţi şi de scrisori (din păcate doar electronice!), în invitarea reciprocă la comisii de doctorat (am făcut parte, în decembrie 2010, din comisia de doctorat a lui Marius-Adrian Hazaparu, alături de Domnia sa, împreună cu profesorii Eugen Munteanu, Rodica Zafiu şi Dan Stoica).
Sunt bucuros că Domnia sa face parte din seria unor mari intelectuali ieşeni, pe care am avut onoarea să-i cunosc şi care mi-au fost ca nişte maeştri: Iorgu Iordan (ieşean loa bază), Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Dumitru Irimia sau Eugen Munteanu.
La momentul aniversar pe care îl trăieşte, îi doresc Domnului Profesor Stelian Dumistrăcel sănătate şi succes în finalizarea proiectelor ştiinţifice la care lucrează, precum şi urarea de a mege pe urmele lui Mihai Șora, Neagu Djuvara sau Mircea Ionescu-Quintus, intelectuali care au depăşit vârsta centenară!
La mulţi ani, din toată inima, Domnule Profesor!
Ilie Rad

Mergi sus