La aniversară. Irina Petraş despre sine

Irina_petras2Când Irina Petraş, preşedinta (din 2005) a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit 65 de ani, am scris un articol intitulat Doamna Irina Petraş – un Al. Rosetti al Clujlui, bazându-mă în această comparaţie nu doar pe talentul său de editor, ci şi pe generozitatea şi altruismul cu care îşi cheltuieşte timpul şi energia, pentru binele celor din jurul său (scriitori mai ales), pentru răbdarea cu care înţelege toate orgoliile şi sensibilităţile exacerbate ale confraţilor. Îmi încheiam articolul cu un citat din portretul pe care G. Călinescu i-l face ilustrului său prieten, Al. Rosetti, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Cu un zâmbet etern, circulă în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversarii literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţă libertatea şi nerenunţând la producţia unora de dragul altora”.

Ulterior, am citit cu mare voluptate şi profit intelectual amplul interviu pe care Irina Petraş i l-a acordat regretatului Alexandru Deşliu, de la Focşani – Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Irina Petraş, Editura Pallas, Focşani, 2006 –, carte care ar trebui să fie citită de către toţi cei care doresc să cunoască mai profund o personalitate fascinantă şi cu totul singulară a literaturii române contemporane. Găsim în acest amplu dialog (sunt peste 50 de întrebări şi tot atâtea răspunsuri) informaţii care îi conturează şi mai bine personalitatea. Voi aminti câteva (zece, mai exact), în cele ce urmează.

Inteligenţa nativă. În toţi cei 11 ani de şcoală a fost „eterna premiantă”, ceea ce îi crea şi un anumit disconfort: „Totdeauna m-am simţit vinovată pentru anonimatul la care titlul meu de premiantă eternă îi condamna pe prietenii mei cu performanţe sensibil egale”. Era o vedetă la staţia locală de radio şi a debutat cu o poezie, la vârsta de 10 ani, în revista Luminiţa, iar „acel debut a declanşat un potop de scrisori primite pe adresa şcolii, din toate colţurile ţării, zeci, sute în fiecare zi, vreme de câteva săptămâni”.

Simţul practic, moştenit de la părinţii săi: „Consum mai ales ce fac singură, cu mâna mea. Îmi cos singură hainele de pe la 10 ani, gătitul e o plăcere şi o artă, îmi fac singură rafturi de cărţi, îmi pun gresia, zugrăvesc, vopsesc, pictez, pun murături. Adică, sunt puţine lucruri pentru care apelez la ajutorul altora”.

Independenţa totală. Ca şi Ilie Moromete, se poate lăuda că a dus „totdeauna o viaţă independentă”. „Aşa se face că nu mă pot înrola într-un partid, căruia să-i preiau pe nemestecate doctrina, nu fac parte din nicio gaşcă, din niciun grup, din aceleaşi motive – nu pot accepta fără crâcnire orice, fiindcă insul cutare e «de-ai noştri», nici nu vreau să fiu acceptată din asemenea raţiuni ajustabile după cum bate vântul, nu gândul”. Şi, în altă parte: „Nu mă recunosc înrolată decât în comunitatea vastă a muritorilor.”

Refuzul modei. „Nu mă las ademenită de ceea ce place tuturor. Cum cred în gusturi fin diferenţiate şi în diferenţe, mă ţin departe de moda ţipătoare, îmi plac lucrurile mai puţin răsunătoare, dar pe care le-am ales întrebându-mi atent preferinţele”.

Pasiunea cititului şi a scrisului. „Sunt atât de veche cititoare – am învăţat să citesc pe la 4-5 ani, deci citesc de mai bine de o jumătate de veac! –, încât lectura îmi intră în definiţie şi nici nu mai sunt în stare s-o descriu în termeni de bine şi de rău, bun şi mai puţin bun. Citesc, deci exist (îmi vine în minte că, în Evul Mediu, cei care ştiau să citească nu puteau fi condamnaţi la moarte!)”.  „Cititul şi gândul morţii au stat mereu alături, de când îmi aduc aminte de mine.” Iar ceva mai târziu spune: „Cartea, pe scurt, face parte din portretul meu, cam ca în Bibliotecarul lui Arcimboldo”.

Generozitatea cu care se dăruieşte altora. Ca profesor, editor sau preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, se dăruieşte celor din jur fără condiţii („asta nu exclude generozitatea risipitoare cu care mă pun în slujba altora, fără speranţa vreunei răsplăţi, cheltuind timp, nervi, suflet”). „Pot fi foarte antipatică – nu pot fi «cumpărată» cu nimic, sunt bună pentru făcut servicii, nu şi pentru schimb de servicii, pentru mici înţelegeri cu «dacă treci cu vederea asta, îţi fac/dau asta». Ceea ce, recunoşti, nu prea îţi asigură locuri călduţe în societate”. Acest fel al său de a fi mi-a amintit de următoarele cuvinte ale lui Lucian Blaga: „Când facem un bine cuiva, dintr-o pornire într-adevăr adâncă şi curată, nu numai că nu aşteptăm recunoştinţa, dar ne vine parcă să mulţumim noi aceluia, că ne-a primit cu bucurie darul şi binele”.

Cunoaşterea mai multor limbi străine este şi o dovadă a inteligenţei unui om. Doamna Irina Petraş cunoaşte franceza, engleza şi italiana, din care a şi tradus (numărul volumelor traduse trece de 30 – eseu, proză, teatru, poezie etc.). La Liceul din Agnita, a învăţat şi limba rusă, cu o rusoaică sadea, ajungând să vorbească şi limba lui Puşkin („Vorbeam ruseşte fără nicio greutate. Literatura rusă mi-a rămas printre preferate, tot aşa filmele”.), dar a învăţat şi limba germană (cu „tante Adele”).

Ateismul funciar, moştenit parţial şi de la părinţi: „Ana, mama mea, cea fără tată şi cu o relaţie extrem de laică şi flexibilă cu divinitatea, se căsătoreşte cu Ioan Pavel, cel rămas orfan de mamă şi despărţit definitiv de Dumnezeu, odată cu moartea ei (muriseră, ea şi ultimul fiu, Ştefan, fiindcă nu voise să lipsească, pe un ger năpraznic, de la biserică…)”; „Să mai adaug că moartea intră în definiţia mea de om trecător, că nu visez vieţi de apoi (nu sunt deloc credincioasă, iar acest deloc nu exagerează câtuşi de puţin”);  „Speranţa creştină într-o judecată măcar finală, «de apoi», e o frumoasă utopie”; „Sunt dispusă să-mi fac propriile poveşti despre tainele universului, dar nu pot consimţi nici la povestea cu Isus, nici la cea cu Dumnezeu, aşa cum le privesc ceilalţi”. „Gândul morţii şi atitudinea mea faţă în faţă cu muritudinea se leagă prin multe fire şi de faptul că nu sunt credincioasă. Sunt în stare să fac efortul de a-i înţelege pe cei care îşi află în credinţă un sprijin, dar sunt înclinată să văd nenumărate urmări rele ale aceleiaşi credinţe”. Dar asta nu exclude misterul, îndoiala: „Gândul meu despre lume poate ajunge la impasul de a descrie ce era dincolo de big-bang, să zicem, şi ce anume a pus în mişcare totul, şi de unde apăruse acel ceva, impulsul, energia”.

Atitudinea lucidă în fata morţii, conştiinţa „muritudinii” (termen creat de autoare), care i se pare o „cale spre o trăire lucidă, omenească a timpului lumii”.  Doamna Irina Petraş a publicat mai multe volume în care abordează şi problema morţii, „blestemata problemă insolubilă”, cum zicea Marin Preda: Ştiinţa morţii, vol. I, 1995; vol. II, 2001; Despre locuri şi locuire, 2005; Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006; Moartea la purtător, 2012, cărţi care sunt, după propria mărturisire, „tot atâtea exerciţii de luciditate.”, în care plăcerea şi tentaţia de a interpreta lasă în urmă critica literară („«Eşti cam filosoafă», glumea Petru Poantă, când mă lansam, din senin, în teorii şi demonstraţii.”). Conştiinţa finitudinii i-a imprimat o atitudine realistă în faţa morţii, similară celei pe care D.D. Roşca a dezvoltat-o în capodopera sa, Existenţa tragică.

Pactul realist cu posteritatea: „Am preţuit întotdeauna făcuturile omeneşti, urmele, ele sunt cele care îţi pot asigura pomenirea, indiferent în ce zonă eşti în stare să laşi urme. E singura formă de supravieţuire”. Şi mai departe: „Nu visez posterităţi prelungi”. De aceea sunt convins că este de acord cu o afirmaţie a lui Gabriel Liiceanu, filosof pe care îl citeşte şi îl citează adesea în cărţile sale, afirmaţie făcută în volumul Uşa interzisă: „Dispărem regretaţi o vreme de câţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dând satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care suntem evacuaţi din lumea aceasta, odată ce am părăsit-o, este enormă. Când ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dispare şi el, devenim «strămoşi», adică un număr statistic în generaţiile trecutului.”

La mulţi ani, dragă Irina!

Mergi sus