La 60 de ani

             TortA trecut şi acest eveniment. Deşi am dorit ca el să se consume într-o discreţie totală (Mircea voia să scrie un articol în presa locală, dar l-am rugat să nu o facă, deziderat pe care nici Irina nu l-a respectat, pentru că, la aniversarea lui Peter, a deconspirat momentul meu aniverstar), până la urmă nu s-a făcut zarvă mai mare ca alte dăţi. M-am bucurat că au fost la masă toate neamurile invitate. Inclusiv Tata, în ciuda vârstei şi a oboselii.

          Nu am niciun fel de problemă cu schimbarea prefixului, dar nu pot să nu constat că, la 60 de ani, e altfel decât la 50. Dacă la 50 mai puteai spera că eşti la jumătatea drumului, la 60  trebuie să recunoşti că eşti pe partea cealaltă a versantului: ai început coborârea.

          Ȋmi dau seama de un mare adevăr, spus de Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă:

“Viteza cu care sântem evacuaţi din lumea asta, odată ce am părăsit-o, este enormă. Când ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dispare şi el, devenim strămoşi, adică un număr statistic în generaţiile trecutului.”

 

Mergi sus