Jumătatea de adevăr dintr-un articol al domnului Dumitru Avram

             În revista Flacăra lui Adrian Păunescu (an XVIII, nr. 29-30 (857-858), 27 iul.-2 aug. 2018, p. 23), domnul Dumitru Avram a publicat articolul Un savant impresionat de adolescentul Ceauşescu, articol în care există mai multe secvenţe, fără legătură cu titlul articolului şi fără o conexiune directă unele cu altele (prima întâlnire a lui Iorgu Iordan cu tânărul Nicolae Ceauşescu, relatări privind interogatoriile lui Iorgu Iordan la Siguranţă şi la Parchetul Militar, vizita la Moscova – ambasadorul României în capitala sovietică fiind Iorgu Iordan – a unei delegaţii guvernamentale române, condusă de dr. Petru Groza, prim-ministru, o recenzie a lui Iorgu Iordan la o carte a lui Edgar Glaser, Introducere în lingvistica rasială etc.).

           Deşi domnul Dumitru Avram dă numeroase citate în articol, nu indică sursa acestora, dar asta e o altă problemă.

             Revenind la articolul amintit, cu un titlu uşor senzaţionalist, trebuie să spun următoarele:

             1. Afirmaţia lui Iorgu Iordan despre Nicolae Ceauşescu a fost reprodusă din vol. II din Memoriile lui Iorgu Iordan  (Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 266), iar relatarea întâlnirii delegaţiei guvernamentale române cu Stalin este preluată după Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 40-41 (în ambele cazuri existând mici erori de transcriere).

        2. În 1934, când are loc întâlnirea respectivă, Iorgu Iordan era departe de a avea anvergura savantului de mai târziu. Publicase doar trei cărţi (Rumänische Toponomastik, Kurt Schroeder Verlag, Bonn & Leipzig, 1924; Istoria literaturii italiene, Universitatea din Iași, Iaşi, 1928; Introducere în studiul limbilor romanice. Evoluția și starea actuală a lingvisticii romanice, Institutul de Filologie Română, Iaşi, 1932), dar anvergura de mai târziu a lui Iorgu Iordan este reportată de domnul Dumitru Avram anului 1934, pentru a da şi mai mare greutate afirmaţiilor lingvistului despre Nicolae Ceauşescu, un procedeu nu prea corect (care echivalează cu o scoatere din context), dar frecvent în presa noastră.

          Ştiu de la Iorgu Iordan însuşi că, după apariţia volumului II de memorii, cu acea amintire despre Nicolae Ceauşescu, multe organe de presă l-au solicitat să dezvolte acel pasaj, dar Iorgu Iordan a refuzat categoric.

          3. Dar problema cea mai importantă pe care vreau să o sesizez, în legătură cu articolul domnului Dumitru Avram, are în vedere faptul că un cititor mai puţin informat ar putea crede că Iorgu Iordan a fost un admirator şi mai târziu al lui Nicolae Ceauşescu, când fostul utecist a devenit conducătorul României. Or, realitatea este exact una contrară, de aceea am spus că articolul domnului Dumitru Avram conţine doar o jumătate de adevăr.

          Culmea este că tocmai în Flacăra lui Adrian Păunescu (an XI, nr. 25 (495), 24-30 iun. 2011, p. 12) am publicat, acum câţiva ani, articolul intitulat Un adversar al regimului ceauşist: Iorgu Iordan (1888-1986), articol preluat şi în cartea mea, Un ardelean la Bucureşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 167-174), din care voi reproduce un fragment edificator pentru discuţia de faţă. (Multe detalii interesante se găsesc în cartea mea, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, 192  pag.)

          În cele trei interviuri şi în multe din cele 24 de scrisori primite de la Iorgu Iordan (cele mai multe din anii 1980-1983, din care 8 au fost publicate tot în Flacăra lui Adrian Păunescu – an IX, nr. 7 (477), 18-24 febr. 2011, p. 11), Iorgu Iordan critică foarte dur evoluţia greşită pe care o apucase România ceauşistă în acei ani – e vorba de a doua jumătate a anilor ’70 şi continuând cu perioada 1980-1989 (“deceniul satanic”, cum spunea Mircea Zaciu).

          Regimul comunist este atacat progresiv, din mai multe direcţii. Sub aspect cultural, Iorgu Iordan constată confiscarea de către regim a ideii de protocronism, care a degenerat în exacerbarea naţionalismului: “Discuţia dusă în jurul acestei idei este, după mine, produsul unei megalomanii naţionale (mai exact spus, naţionaliste), de suprafaţă, izvorâtă mai totdeauna din calcul şi în orice caz întreţinută de o propagandă politică pornită de sus, menită să susţină regimul nostru socialist, care, în ce priveşte faptele, este departe de idealul socialist, cel autentic.”  La fel de tranşant este şi în legătură cu patriotismul vânturat de  propaganda oficială: „Patriotismul de astăzi, ca şi cel din trecut, de altfel, constă, la marea majoritate a concetăţenilor noştri, în <<declaraţii>>, în vorbe. Apar cu sutele poezii închinate <<Patriei>>, privită ca o femeie de care se îndrăgostesc bărbaţii, şi <<Limbii>> (pe care, în treacăt spus, cei mai mulţi o stâlcesc). Adevăratul patriotism este cel concretizat prin muncă temeinică, prin corectitudine şi demnitate. Popular se spune, plastic şi just: <<Faptele, nu oala cu laptele!>>” (Scrisoarea nr. 13). Tocmai de aceea mă sfătuieşte şi pe mine: „Sǎ nu te laşi influenţat de atmosfera actualǎ din ţara noastrǎ (poate şi de aiurea), care explicǎ, dupǎ mine  – sper sǎ nu greşesc prea mult – un fel de megalomanie naţionalǎ, dacǎ nu chiar naţionalistǎ, foarte vizibilǎ în lucrǎrile lui C. Noica (<<fiinţa româneascǎ>>), Edgar Papu (“protocronismul românesc”), Dan Horia Mazilu (<<barocul românesc din sec. [al] XVII-lea>>), ca sǎ nu mai amintesc de ridicarea în slavǎ, ca <<filozof>>, a lui Neagoe Basarab (Dan Zamfirescu) etc” (Scrisoarea nr. 14). În altă epistolă savantul scria: “Starea de spirit dominantǎ astǎzi la noi este foarte favorabilǎ pentru rǎspândirea unui misticism, de naturǎ, mai întâi, <<naţionalǎ>> (v. <<protocronismul>>  ş.a.) şi apoi aşa- zicând ştiinţificǎ (la Bucureşti s-a creat, nu oficial, dar agreat sus, un curs de limba … dacǎ!). Noi trǎim acum, din nou, dupǎ peste un secol, în epoca paşoptistǎ, care, atunci, însemna un progres mare, dovadǎ Revoluţia şi Unirea, urmate de atâtea realizǎri concrete. Avem nevoie noi, astǎzi, de aceastǎ stare de spirit?!” (Scrisoarea nr. 15).

          Savantului îi repugnă servilismul unor scriitori şi ziarişti, care, de pildă, deşi abia se lansase conceptul “noii revoluţii agare”, “au şi început s-o proslăvească trepăduşii revistelor noastre de cultură generală”. În privinţa efectelor pe care le-ar fi avut „noua revoluţie agrară”, Iordan este câte se poate de tranşant: „În măsura în care mă pricep, cred că revoluţie propriu-zisă în acest domeniu am avut, mai întâi, când s-a făcut naţionalizarea, şi apoi când li s-a confiscat, într-un fel oarecare, ţăranilor şi locul din jurul casei. Ceea ce s-a anunţat acum pare a fi mai degrabă o contrarevoluţie, căci pare a repune, sub altă formă, pe ţărani în <<drepturile>> lor” (Scrisoarea nr. 18).

          Ceea ce spunea doar voalat în primele scrisori, Iorgu Iordan afirmă acum direct şi dur: „Dupǎ pǎrerea mea, ţara noastrǎ nu s-a gǎsit niciodatǎ, de-a lungul istoriei ei, într-o situaţie atât de dezastruoasǎ. Dezastrul este, în primul rând (şi, din cauza caracterului concret al faptelor, uşor perceptibil), de ordin economic. Ştiu de la oameni serioşi cǎ la Timişoara sau la Iaşi, oraşe mari, se gǎseşte greu chiar pâinea, cǎ despre carne şi-au luat oamenii nǎdejdea, întrucât n-o mǎnâncǎ decât întâmplǎtor, cu lunile. La Craiova s-ar fi introdus sistemul cartelelor la … lapte. În plimbǎrile mele prin cartierul unde locuiesc vǎd cozi de 4-50 şi mai multe persoane pretutindeni. Pânǎ şi verdeţurile, care mi se par multe în Piaţa Dorobanţi, se cumpǎrǎ cu efort. Mai grave, fiindcǎ e vorba de o <<boalǎ>> fǎrǎ leac (sau – sǎ fim mai indulgenţi – cu leac foarte greu de gǎsit), mi se par dezastrul intelectual şi, îndeosebi, cel moral. Anumite adevǎruri ştiinţifice, cunoscute şi recunoscute de <<când lumea>>, nu se pot spune din nou. De ce? Imposibil de dat un rǎspuns logic. În literaturǎ ne-au nǎpǎdit – şi acţiunea continuǎ – poeziile <<de dragoste>> adresate Patriei şi limbii noastre. La acestea se adaugǎ, mai puţine, e adevǎrat, <<odele>> ditirambice cu eroi actuali, cǎrora cei mai sinceri le dau şi numele. Opinia publicǎ este indusǎ în eroare de tot felul de şmecheri, de impostori, de farsori etc., a cǎror singurǎ calitate este lipsa totalǎ de scrupule, la care se adaugǎ, foarte des, ignoranţa crasǎ sau semidoctismul.” (Scrisoarea nr. 19).

          Atitudinea faţă de propaganda oficială este una identică: „Aprecierile critice şi destul de pesimiste despre modul cum se scrie istoria se potrivesc mult mai puţin pentru trecut şi în foarte mare măsură pentru prezent. Astăzi istoria (cea adevărată!) se face într-un fel şi se scrie în alt fel. (Eu nu cred absolut nimic din tot ce se spune şi se scrie astăzi şi de vreo 15-16 ani încoace). De altfel, d-ta însuţi spui undeva, în scrisoare, că după ce oamenii politici ajung <<la putere>> se schimbă, bineînţeles în rău. Ai perfectă dreptate. Eu spun de foarte multă vreme că în opoziţie toate partidele politice sânt <<simpatice>>. Devin <<antipatice>> după ce pun mâna pe putere. Chiar un partid serios, când ajunge să guverneze, produce nemulţumiri, în mod inevitabil, conform zicalei populare: <<Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg>>. Noi avem acum o conducere comunistă. Seamănă ce face ea realmente cu ceea ce se aştepta de la dânsa?” (Scrisoarea nr. 21).

          Desigur, cu asemenea aprecieri, exprimate probabil şi în faţa unor „binevoitori” care informau unde trebuie, Iorgu Iordan nu putea fi agreat de regim, cum recunoaşte el însuşi („Nu sânt „agreat” sus, din cauza nonconformismului meu” (Scrisoarea nr. 13).

Mergi sus