Ion Brad (1929-2019) – poetul generos şi omul de omenie

 La 6 februarie a.c., scriitorul Ion Brad “a plecat în altă galaxie”, cum ar fi spus Mircea Eliade. Mai avea câteva luni până la împlinirea vârstei de 90 de ani (8 noiembrie), jubileu pe care şi l-ar dorit foarte mult să-l trăiască şi să-l petreacă alături de alţi doi Ioni importanţi ai literaturii române, buni prieteni ai săi, nonagenari şi ei  – Ion Horea şi Ion Vlad. Dar n-a fost să fie!

Nu vreau să vorbesc, în cele ce urmează, despre Ion Brad ca scriitor – poet, prozator, dramaturg, traducător, memorialist, epistolier etc. –, fiindcă e clar că el râmâne „un scriitor proeminent al literaturii româneşti”, cum scria criticul Petru Poantă. ci doresc să subliniez câteva trăsături ale omului de omenie care a fost.

Să spun mai întâi că, în calitate de colaborator la cele patru volume ale Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi şi A. Sasu, am rămas cu ideea, inoculată de către coordonatori, că Ion Brad este cel care a obstacolat tipărirea dicţionarului, prin “celebrul” referat făcut pe marginea lui. După ce Mircea Zaciu însuşi a recunoscut că greşise în imputările pe care i le-a făcut, că de vină au fost în primul rând vremurile, cei doi s-au împăcat, iar eu am încercat să recuperez timpul pierdut prin tăcerea mea faţă de Ion Brad. Am publicat împreună o carte de interviuri (Convorbiri cu Ion Brad, 2013) şi una de dialoguri epistolare (Ion Brad, Ilie Rad, Dialoguri epistolare săptămânale, 2014). L-am chemat la o întâlnire cu studenţii clujeni, l-am invitat în familia mea, ne scriam recenzii la cărţile noastre, ne felicitam de zilele de naştere, vorbeam săptămânal la telefon etc.

Am avut astfel ocazia să cunosc în detaliu viaţa şi activitatea lui Ion Brad, din care transpare profilul unui om care nu a făcut decât bine în viaţă, atât cât i-au permis împrejurările, nu o dată vitrege.

 Astfel, la puţin timp după terminarea facultăţii clujene de filologie, când autorul nu împlinise încă 24 de ani, este numit secretar al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Ȋn această calitate, Ion Brad a contribuit esenţial, împreună cu Mircea Zaciu, la reabilitarea şi aducerea în actualitate a lui Ion Agârbiceanu, prietenia lui Ion Brad cu autorul Arhanghelilor devenind una exemplară pentru cultura română (Cf. Ion Agârbiceanu. Sfânt părinte al literaturii române.  Evocare de Ion Brad, 2007).

          Ion Brad a încercat să facă eforturi similare şi pentru celălalt mare nedrepăţit al epocii, Lucian Blaga, dar demersul acesta nu a reuşit, din cauza obtuzităţii autorităţilor politice şi literare ale vremii, inclusiv din cauza urii lui Mihai Beniuc faţă de marele poet şi filosof.

Între 1956-1958 a fost redactor-şef la revista Cravata roşie, la care a atras colaborarea celor mai importanţi scriitori ai epocii, de la clasicii Tudor Arghezi şi Ion Agârbiceanu până la tânărul Nicolae Labiş.

A fost redactor la Luceafărul (1958-1960), Scânteia tineretului (1960), redactor-şef adjunct la Gazeta literară (1965-1966, devenită în 1967 România literară), adjunct al Secţiei de Cultură şi Artă al CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1973), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1962-1965), director în Ministerul Afecerilor Externe al României (1982-1984), director al Teatrului “C.I. Nottara” (1984-1990), poziţii din care a ajutat sute de scriitori, artişti plastici, muzicieni etc. în probleme de viaţă şi de creaţie. A avizat favorabil scenariul şi realizarea filmului Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie, în 1969, iar apoi spectacolul cu Revizorul, în regia aceluiaşi Pintilie, ambele încheiate “cu scandaluri puternice, cu judecăţi şi sancţiuni oficiale”. Mărturie a altruismului şi generozităţii sale stau volumele de corespondenţă Aicea, printre ardeleni (2007), Printre mii de scrisori (2009), Printre alte mii de scrisori (2010), în care autorii scrisorilor îşi exprimă gratidudinea pentru ajutorul primit.

Timp de aproape zece ani (1973-1982) a fost ambasador al României în Grecia, perioadă descrisă în cele şase volume de memorii, intitulate Ambasador la Atena, calitate în care a mijlocit vizite în Grecia ale unui mare număr de scriitori, începând cu Marin Preda şi Eugen Barbu (pe care a încercat să-i împace), până la Romulus Rusan şi Ana Blandiana. Diplomatul-scriitor a tălmăcit el însuşi sau a intermediat  traducerea multor opere greceşti în română şi a unor capodopere române în limba greacă, a încurajat schimburile culturale şi literare dintre cele două ţări. Dar una din realizările atipice ca ambasador a fost aranjarea întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu, aflat în vizită oficială în Grecia, cu …trei călugări de la Muntele Athos, care cereau “sânge proaspăt” din ţară, respectiv mai mulţi călugări tineri şi sănătoşi în acest aşezământ cultural, care să ţină sus făclia spiritualităţii româneşti de la sfântul munte, dar şi ajutoare materiale şi financiare, pe care până la urmă aceştia le-au primit, prin demersurile stăruitoare ale ambasadorului Brad.

Poate la această panoplie de virtuţi profund umane, de care era cuprins Ion Brad, să fi contribuit şi educaţia sa religioasă, începută în familie, continuată apoi la şcolile Blajului, el devenind un luptâtor pentru drepturile Bisericii Greco-Catolice. De aceea a şi fost numit, de Cardinalul Lucian Mureşan, “un ambasador al Blajului la Bucureşti”.

Un alt lucru pentru care trebuie lăudat Ion Brad este modul în care şi-a rezolvat, în viaţă fiind, problema bibliotecii şi a arhivei sale personale. Miile de cărţi, majoritatea primite cu autograf, au fost donate Bibliotecii Judeţene “Lucian Blaga” din Alba Iulia, Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj, tot aici donând şi arhiva personală (scrisori, diplome, medalii, acte de studii etc.). Alte cărţi au fost donate unor biblioteci din Blaj sau Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. Din câte cunosc, doar Ion Brad şi Adrian Marino au făcut asemenea demersuri cu arhiva şi biblioteca personale, detaliu la care ar trebui să se gândească toţi scriitorii români.

În ultimii ani, de câte ori ajungeam în capitală, îl vizitam obligatoriu pe marele meu prieten. Utima oară s-a întâmplat în 8 ianuarie a.c. Era deja la pat, după accidentul suferit, dar cu mintea trează şi optimist, sperând să se poată muta cât mai curând în camera de alături, în biblioteca sa, unde ne întâlneam de obicei. Ca să nu-l obosesc, am stat atunci puţin de vorbă, dar mi-am dat seama că pentru prienul meu “nu mai e mult până departe”. Mi-am amintit de un vers din poezia sa, care de fapt reproducea o vorbă a ţăranilor din Pănade, “patria literaturii sale”: “Dă, Doamne, să mor sănătos!”

Pentru mine, Ion Brad rămâne prototipul ideal al scriitorului bun şi generos, lipsit de orgolii şi sensibilităţi exacerbate, cultivând cultul prieteniei, care nu avea nimic de ascuns din trecutul său şi din activitatea sa (Plăcut sau neplăcut – adevărul este titlul unuia din volumele sale de interviuri). A fost un mare familist, bucurându-se de dragostea şi afecţiunea familei, a nepoţilor şi strănepoţilor (primul său roman se intitulează Descoperirea familiei, 1964). Alesele sale caliţăti, de poet autentic şi om de o rară nobleţe, au fost intuite de Lucian Blaga, atunci când i-a scris următoarea dedicaţie pe un volum de versuri: „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om. Lucian Blaga, 23 iulie 1954).

Şi fiindcă efigia de poet este dominantă pentru scriitorul Ion Brad, închei aceste rânduri citând poezia De despărţire, din 2016: “Am rătăcit din nou cărarea…/ Şi cade soarele-n amurg…/ Mă sting încet ca lumânarea/ Şi lacrimi din icoane curg…// Parcă v-aud plângând pe toţi/ Când bate clopotu-n Pănade,/ Copii, nepoţi şi strănepoţi/ Şi-o ploaie cu zăpadă cade…// Iar după vechiul obicei/ Mă sărutaţi cu toţi pe frunte/ Şi din săruturi sar scântei/ Şi plâng toţi brazii de pe munte…”

Mergi sus