Viaţa ca un dar (III). Hrana noastră cea de toate zilele

Ce mâncau oamenii de la ţară, cei din Nandra în special? Iarna, desigur, era mai simplu, pentru că aveau carne de porc, drămuită să ţină până în primăvară.

Din carnea afumată de porc, Mama ne făcea sarmale, cu ureche pusă special pentru mine, fasole boabe (pentru care trebuia să mă duc la Partenuca să aduc apă mai moale, fiindcă cea din fântâna noastră era foarte aspră, calcaroasă), carne friptă cu mămăligă, tocăniţă cu bulion etc. În zilele de post (miercurea şi vinerea), mâncam zamă de prune uscate sau de poame (poamele erau felii de mere de toamnă, înşirate pe o sfoară şi puse la uscat). Primăvara, de cum dădea colţul ierbii, aproape tot satul mergea la pădurea numită Prigoana, după şălate, care “subţiau sângele”, cum spuneau bătrânele satului. Noi, copiii, se înţelege că nu strângeam şălate, umblând mai mult după cuiburi de ţarcă, să le luăm ouăle, sau tăiam crengi de alun, să ne facem libuţuri (fluiere) din ele. Alunul, ca toţi copacii primăvara, era plin de apă, încât coaja i se desprindea uşor, pentru ca noi să facem mult râvnitul libuţ.

Peste vară, se tăia frecvent câte un pui (poate nu chiar în fiecare duminică, dar destul de des), din care Mama făcea tocană cu mămăligă. Dacă se întâmpla să taie o găină, atunci supa de tăiţei era nelipsită, alături de felul doi, care consta în carnea de găină fiartă şi cartofi răntăliţi cu murătură. (Odată Mihai sau Tudor, aflaţi la Nandra, au întrebat-o pe Mama dacă nu are şi felul trei! Nu avea, biata de ea!) Când făcea tocană de pui, obligatoriu furam din cratiţă o labă şi o mâncam în avans (uneori şi gâtul avea aceeaşi soartă). Cartoful era un alt aliment de bază, preparat în cele mai neaşteptate moduri (tocăniţă de cartofi cu cârnaţ afumat, zamă de cartofi, cartofi răntăliţi etc.). La fel era fasolea boabe sau sub formă de păstăi, zama de lobode, de curechi etc.

În fiecare săptămână, Mama făcea obligatoriu pâine de casă. De altfel, una dintre cele mai pregnante amintiri din copilărie este imaginea Mamei framântând pâinea. Se scula dis-de-dimineaţă şi frământa aluatul pus la dospit de seara. Eu dormeam atunci într-un canapei (obiect de mobiler pe care, culmea, îl mai avem şi îl folosim şi acum, după mai bine de 60 de ani!), pe care ni-l dăduse cumnatul Ilarie din Luduş. De acolo vedeam, dincolo de lumina lămpii cu petrol, efortul Mamei frământând pâinea. Făcea mişcări ritmice de du-te-vino, până considera că aluatul este bine frământat, probabil cu preţul broboanelor de sudoare. Pe mine, momentul acesta ritualic mă indispunea, nu numai fiindcă mă trezea de dimineaţă, ci şi pentru că ştiam ce urmează: trebuia să curăţ trocuţa (cioplită din trunchiul unui copac), în care fusese frământată pâinea, de resturile de aluat, operaţie care nu-mi plăcea. În plus, într-un colt al trocuţei, probabil din cauza unor lovituri, se făcuse o gaură, pe care Tata o astupase cu o bucată de tablă zincată, loc care era şi mai dificil de curăţat.

În timp ce aluatul dospea corespunzător, Mama sau Tata ardeau cuptorul pentru pâine (un cuptor a cărui boltă o făcuse mătuşa Anicuţa, pricepută la aşa ceva). Adesea mă chema şi pe mine, somnoros nevoie mare, să mai arunc câte un vreasc în gura cuptorului.

Pâinile erau mari şi gustoase, cum nu mai găsesc, acum, decât la Brutăria Şoiom, din Luduş.

După scoaterea pâinii, Mama introducea în acelaşi cuptor, care mai păstra încă o căldură potrivită, clasicele “lichii” (cu varză, brânză, prune, silvoiz). Cu o pană de gâscă, înainte de a le pune pe vatra cuptorului, le ungea cu gălbenuş de ou, care le dădea acestora o rumeneală aparte. Când le scotea din cuptor, le învelea într-un cenuşar, iar noi nu ne puteam atinge de ele imediat, trebuia să aşteptăm puţin, “ca să meargă la Dumnezo”, ne spunea Mama. Abia după aceea le mâncam, eu alegând, ca de obicei, lichiul cel mai subţire şi cu varză mai multă (după ce a apărut fratele meu, Nicuşor, îi lăsam lui această favoare).

Pâinea, care avea coaja puţin arsă, era dată cu un răzălău, pentru a o face moale şi apetisantă. Când se începea o pâine, Tata făcea pe partea care stătuse pe vatră semnul crucii, cu un cutit, după care o tăia în felii. Pâinea ne ajungea pentru o saptămână, iar spre final, când aceasta se întărea (nu existau pe vremea aceea pungi de plastic, care o puteau feri de întărire), Mama făcea obligatoriu o zamă, în care pâinea uscată se dumica, astfel încât putea fi mâncată.

Vara era mai uşor, pentru că apăreau legumele (ceapa, ridichile, castraveţii – apariţia primului castravete era un eveniment! –, apoi porodiţăle), fructele (prunele, perele şi merele de vară). De multe ori, cinam prune cu pâine, ca să nu mai vorbesc de produsele lactate (caş, urdă, brânză). Imediat după înfiinţarea GAC-ului, puteam merge la grajd cu o oală, după un litru de lapte, care nu trebuia plătit pe loc (eram trecuţi doar pe o listă), ci la primirea puţinilor bani pentru zilele-muncă efectuate. Laptele de vacă fiert cu mămăligă a rămas o mâncare preferată de-a mea. De altfel, mămăliga îmi plăcea foarte mult, încât Tata mă poreclea nu “mămăligaru” (ceea ce ar fi fost prea zeflemitor), ci “moldoveanu”, ştiind că în Moldova se consuma multă mămăligă.

A doua secvenţă de care îmi amintesc, apropo de mâncare, se referă la momentul îndopării raţei. De obicei acest lucru se întâmpla toamna. Raţa era îndopată cam două-trei săptămâni, exclusiv cu porumb “de an” (deci nu din cel al anului în curs!) şi apă. Mă uitam la biata pasăre, dar şi la biata Mamă, care se aşeza în mijlocul casei, cu picioarele peste raţă, pentru a avea ambele mâini libere: cu mâna stângă îi deschidea ciocul, iar cu dreapta îi îndopa sărmanei raţe grăunţe cu de-a sila. Acest ritual se petrecea de două ori pe zi. Când raţa era “grasă”, urma momentul mult aşteptat, respectiv mâncarea mea preferată: mămăliguţă cu jumeri de raţă!

Tata era responsabil cu preparatul mămăligii. Când apa de mămăligă fierbea, Mama aducea din grăjdoi făina de mămăligă, cernută pe un ziar, şi o punea în oală, lăsând-o să mai fiarbă încă, până apa se transforma în şir[1]. Aceasta trebuia bine amestecată cu mestecătorul, pentru a nu rămâne cocoloaşe. După ce o amesteca, o mai punea la foc câteva secunde, pentru “călit”, apoi o răsturna pe masă, pe cenuşar, uneori pe o farfurie. Turna apoi apă în oala de mămăligă, o punea pe sobă şi se spăla pe mâini în oală, resturile de mămăligă, răzuite din oală ulterior, urmând a se da la porci. Priveam cu jind aburii care se ridicau din mămăliga galbenă. Când eram foarte mic, obişnuiam să fac un arc şi să tai mămăliga în felii, cu arcul făcut în acest scop, agăţat de un cui de lângă fereastră. Simultan, Mama ne punea în farfurii ‒ mie punându-mi porţia cea mai mare de ficat, fiindcă acesta era miza jumerilor de raţă, ficatul. (La câţiva ani după Revoluţie, prietenul meu, poetul Ion Cristofor, proaspăt întors din Franţa, mi-a vorbit despre succesul pe care îl avea acolo ficatul de gâscă! Ce afacere profitabilă s-ar fi putut face! Numai că noi eram filologi visători, nu oameni de afaceri!). Apoi ne ridicam în picioare, pentru rugăciune. Tata spunea Tatăl nostru cu voce tare, făcându-mă să mă minunez de anumite cuvinte, al căror sens nu îl pricepeam: cataeste, provenind de la că a Ta este, după cum mă amuzau unele pronunţări pe care nu le întâlneam la şcoală: greşalele, în loc de greşelile, carele pentru care, pre pentru pe etc. Câteodată îmi uitam basca pe cap şi Tata zicea să mi-o dau jos, să nu mănânc ca evreii, cu capul acoperit! Şi Mamei îi făcea observaţie, că bea des apă, “ca o raţă”, obicei pe care l-am moştenit şi eu.

După ce s-a născut fratele meu, Nicuşor, acest ritual al mesei comune a trecut şi el în amintire, fiindcă Tata se angajase la CFR şi foarte rar mai aveam ocazia de a lua masa împreună.

E interesant că, la ţară, cina pare a fi masa principală, nu prânzul, pentru că doar seara se puteau strânge toţi membrii familiei, peste peste zi la lucru. De aceea, alegerea cinei era o preocupare serioasă pentru orice gospodină. Uneori Mama ne întreba şi pe noi ce să ne facă de cină, dar noi nu aveam idei.

Nu uit o poveste amuzantă, spusă de Mama, care a întrebat-o odată pe tătăişa Floare, nevasta unchiului Uănisâie (= Onisie), ce face de cină. “Dragă, nu fac nimic, mâncăm ce-avem!”, a fost răspunsul. Dar ce putea avea omul în casă? Pâine, slănină, o ceapă etc. Atunci mi-a venit să râd, dar peste mulţi, foarte mulţi ani, când eu şi Doina ne-am despărţit de socri (în sensul că nu am mai locuit împreună) şi eram amândoi foarte ocupaţi, o întrebam uneori pe Doina ce vom cina. Cunoscând povestea cu tătăişa Floare, ea îmi amintea replica acesteia: “Mâncăm ce-avem!” Iar eu, disciplinat, luam o bucată de slănină din frigider, o ceapă şi o felie de pâine şi cinam, fără alte comentarii.

Am spus în altă parte că năndrenii erau oameni orgolioşi, ironici şi ciufelnici, puţin receptivi la ceea ce le-ar fi putut face viaţa mai bună. În capul satului, pe locul numit Lab, erau mai multe parcele ale unor năndreni, primite la reforma agrară din 1945. Peste drum erau loturi ale bichişenilor unguri. Îi vedeam cum merg dimineaţa la lucru, cu oala de supă sau ciorbă după ei. În loc să ia acest exemplu bun, să-şi îmbunătăţească meniul de prânz (care se reducea la o bucată de slănină, doua ouă fierte şi o bucată de brânză), năndrenii îi ironizau pe bichişeni, că umblă cu zama prin hotar.

Aş vrea să închei acest capitol cu o poveste la care lăcrimez ori de câte ori mă gândesc la ea, din cauza regretelor care mă cuprind.

Mama a murit în 2008, vara, în iunie. Cu câteva luni înainte, când Mama încă se mai putea ridica de pe pat, m-am nimerit la Nandra doar eu (nu ştiu Doina de ce nu a venit, dar precis a avut un motiv serios, pentru că în general nu mai mergeam la Nandra fără ea). Repet, Mama se mai ridica de pe pat, dar o vedeam că este tot mai sfârşită de suferinţă. La prânz, a făcut de mâncare supă de răzălăi (o turtea de aluat, trecută prin răzălău şi fiartă apoi în apă). Ştiind că Mama este destul de bolnavă şi intuind condiţiile de igienă în care au fost făcuţi răzălăii, le-am spus că nu îmi este foame, că am mâncat ceva înainte. Am stat cu Mama şi Tata la masă, dar nu am mâncat. A fost ultima mâncare pregătită de Mama, pentru că, la puţin timp, nu s-a mai putut ridica de pe pat. Iar eu nu am mâncat-o! Sunt acum convins că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă mâncam, pentru că, prin fierbere, microbii mor. Dar atunci parcă îmi luase Dumnezeu minţile.

Noroc că ai mei nu au luat atitudinea mea ca pe o ofensă, m-au crezut pe cuvânt.

Dar conştiinţa mea a rămas de atunci neliniştită şi învolburată.

Ca să uit sentimentele de regret şi frustrare, citesc această extraordinară poezie a lui Marin Sorescu, prin care adie o dramă şi mai mare decât cea trăită de mine atunci – drama morţii:

            Elegie

Mamă, întâia zăpadă
Începe deasupra-ţi să cadă,
Asculţi înspicarea de vânt,
Ascunsă-ntr-un singur cuvânt.

Pământul întreg se destramă
El trece şi dincolo, mamă?
Materia unde se duce
Din locul c-o floare de cruce?

Urmează mai greu, după greu?
Se moare şi-acolo mereu?
Şi cine mai plânge aceste
Noi morţi fără boli, fără veste?

Tu toate voiai să le ştii,
Izvor pentru verbul a fi
- Tu care născut-ai în chin,
Această ninsoare ţi-o-nchin,

Sfinţind cu prohod de nămeţi
Prea multele tale peceţi.



[1] cir, s.n. – (reg.) zeamă (îngroșată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată.

Mergi sus