Horia Bădescu şi romanul său, “Joia patimilor”

Editia a IV-a a romanului "Joia patimilor"

Editia a IV-a a romanului “Joia patimilor”

În fiecare mare vacanţă, de Crăciun sau de Paşti, îmi permit un răsfăţ: aleg o carte bună, pe care să o citesc fără imperative ştiinţifice sau didactice, ci pur şi simplu pentru plăcerea lecturii. Aşa am citit, în ultimul timp, Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga, Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu, Anii romantici, de Gabriela Adameşteanu ş.a.

De data aceasta, am ales romanul Joia patimilor. (Ediţia a IV-a. Prefaţă de Petru Poantă. Postfaţă de Liviu Petrescu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), al bunului şi marelui meu prieten, Horia Bădescu.

                                                                        *

Romanul Joia patimilor are la bază un caz real – actul criminal al unor reprezentanţi ai Gărzii Maghiare, din 5 decembrie 1918, din Târgu Lăpuş, care au mitraliat o adunare de români din această localitate şi din satele din jur, care se strânseseră în curtea unei şcoli confesionale, pentru a lua act de hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. (Se ştie că, în vidul de putere creat după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, Gărzile Maghiare s-au dedat la multe atrocităţi, despre unele dintre acestea vorbind, de pildă, şi Ion Agârbiceanu, în trilogia sa, Vremuri şi oameni.) Au fost ucişi atunci, pe loc, 24 de români, iar alţi 50 au fost răniţi. Moldovan Ioşka, comandantul Gărzii Maghiare, împreună cu principalii vinovaţi, au fost prinşi după masacru, legaţi şi duşi înapoia unei căruţe, până la Dej. Niciunul dintre ei nu a fost însă condamnat la moarte sau la închisoare, fiind eliberaţi în scurt timp. Moldovan Ioşca a murit în 1963, la Dej, bucurându-se de toate drepturile unui cetăţean român; acelaşi destin l-au avut criminalii Demuth Ianoş şi Kokes, care au murit tot nepedepsiţi pentru crimele lor.

Aflându-se cu treburi reportericeşti la Târgu Lăpuş, Horia Bădescu a fost abordat de învăţatorul Roman Precup, “cel cu inima cât toată Transilvania”, care i-a dat un dosar cu documente despre tragicele evenimente petrecute la Târgu Lăpuş, încrezător că poetul Horia Bădescu va face ceva pentru neuitarea acelui  masacru. Aşa s-a născut romanul Joia patimilor, a cărui primă ediţie a apărut în 1981, romanul fiind salutat în termeni elogioşi de Petru Poantă, Liviu Petrescu şi alţi critici importanţi ai vremii.

În locul unui amplu reportaj despre cele petrecute în oraşul Târgu Lăpuş, la 5 decembrie 1918, sau al unei minuţioase reconstituiri istorice, Horia Bădescu a preferat varianta romanescă, în care personaje fictive se întâlnesc cu cele reale. Petru Poantă a făcut trimitere la Liviu Rebreanu, deşi “nu este vorba de o imitaţie, ci de forţa de a face credibil estetic un eveniment real din istoria noastră cu nişte procedee, până la un punct, similare”. Acţiunea se petrece pe parcursul unei singure zile, având un crescendo care culminează cu masacrul din curtea şcolii confesionale. Semnele prevestitoare ale tragediei care va urma sunt sugerate de fapte banale, dar elocvente. De pildă, aşa cum ţăranul Trifon Guju, din Răscoala lui Rebreanu, îşi bate coasa într-un moment nepotrivit, când nu avea nevoie de ea (“o bat ca să fie bătută”), Bartha, din Joia patimilor, îşi ia “puşcoiul uriaş pe care de ani de zile […] nu-l mai dăduse jos din cui” (p. 106).

Ceea ce m-a impresionat la lectura acestui roman a fost capacitatea scriitorului de a reconstitui fundalul social şi politic al epocii. “Viaţa merge înainte”, indiferent dacă e război sau pace, iar oamenii trăiesc, fac comerţ, călătoresc, iubesc etc.

Foarte interesante şi veridice sunt rememorările unor personaje, cu imagini coşmareşti de pe frontul italian, autorul folosind termeni militari specifici sau cuvinte regionale. Reţin atenţia şi dezbaterile politice privind prefacerile din Europa, după terminarea Primului Război Mondial, observarea atentă a metamorfozelor naturii etc.

Drama de la Târgu Lăpuş, ca şi crimele de la Ip, Trăznea şi Moisei, au fost posibile din cauza faptului că o parte din elita maghiară nu a putut accepta ideea pierderii hegemoniei asupra popoarelor din fostul Imperiu Austro-Ungar. “E o stare de lucruri care se năruie şi ei nu vor să accepte acest lucru, pentru că s-au învăţat şi au învăţat că numai ei pot comanda aici”, spune persoanjul Suciu (p. 196).

Un alt lucru care mi-a plăcut este că nu toate persoanele de origine maghiară împărtăşesc ideile şoviniste, iredentiste maghiare. Aşa este prim-pretorul Szescok sau soţia lui Bartha, care spune: “Nu tac, că am copii şi ăştia cu copiii românilor o să trăiască şi nu vreau să-i scuipe nimeni şi nici pe tine să te spânzure, când or veni ai lor şi să nu mai calc pragul nimănui!” (p. 107).

Sunt de admirat apoi descrierile, ca această secvenţă din gara Rakosi, plină de „soldaţi vlăguiţi, murdari, rupţi, cu armele atârnate aiurea, cu ochii febrili, duşi în fundul capului, venind de pe toate fronturile, ofiţeri cu însemnele rupte, bolnavi şi invalizi, civili speriaţi, o amestecătură pestriţă, luând cu asalt trenurile pline, viermuind pe scări, pe tampoane, pe acoperişuri, ţipând, răcnind, îmbrâncindu-se, cântând şi trăgând focuri de armă, într-o nebunie şi o uşurare generală, într-o uriaşă şi eliberatoare beţie a întoarcerii, într-o înfrigurare nebunească de a lăsa în urmă lumea şi anii de coşmar”  (p. 42).

Horia Badescu si Ilie Rad

Horia Badescu si Ilie Rad

Dar iată şi opinia lui Horia Bădescu despre propriul său demers romanesc: „Exis­tă momente în viaţa unei naţiuni, care închid în ele întreaga istorie a acesteia. Asemenea momente spun totul despre sufletul acestei naţiuni şi despre fe­lul ei de a fi în lume. Ase­menea momente se cer rea­mintite mereu, pentru puterea lor modelatoare, pen­tru datoria faţă de acei oa­meni care au dat frumuseţe şi înălţare clipelor tragice. Am scris această carte cu gândul la ei, dar şi cu gândul la noi, cei de astăzi. Pentru a ne reaminti, dar şi pentru a învăţa. Am scris această carte pentru prietenii mei din Ţara Lăpuşului, cei care m-au primit întotdeauna ca pe unul de-ai lor, pentru învăţătorul Roman Precup, cel cu inima cât toa­tă Transilvania, cel care mi-a vorbit prima oară des­pre aceste întâmplări de de­mult. Am scris despre dra­goste şi ură, despre sânge şi lacrimi, dar mai cu seamă despre străduinţa de a rămâne oameni şi fraţi”.

O carte extraordinară, pe care o recomand tuturor spre lectură şi reflecţie.

Mergi sus