Prietenul şi fostul meu coleg de la Palatul Copiilor, profesorul Aurel Buzgǎu, mi-a adus un CD cu imagini dintr-un film fǎcut cu ocazia jubileului de 60 de ani ai Palatului Copiilor din Cluj-Napoca. L-am vizionat cu foarte mare interes, pentru cǎ este vorba de o etapǎ importantǎ şi din viaţa mea. Am lucrat la instituţia de pe Str. Republicii nr. 23 (numitǎ, la un moment dat, dupǎ Revoluţia din 1989, str. Gheorghe Bilaşcu) circa 4 ani, respectiv din septembrie 1985 pânǎ în decembrie 1989. Vǎzând CD-ul dǎruit de Aurel, am ajuns la concluzia pe care a spus-o undeva Rectorul Ioan-Aurel Pop, apropo de Evul Mediu: şi atunci au trǎit oameni vii, cu bucuriile şi tristeţile lor, numai noi am fost obişnuiţi sǎ vedem epoca respectivǎ în culori întunecate. Aşa a fost şi cu perioada comunistǎ.
Atunci, în decembrie 2011, am participat la festivitatea organizatǎ de Palatul Copiilor din Cluj-Napoca, cu ocazia aniversǎrii a 60 de ani de activitate.
Dupǎ prezentarea unui film documentar privind istoria acestei instituţii, Valentin Cuibus, directorul Palatului Copiilor, a înmânat diplome aniversare reprezentanţilor unor instituţii cu care colaboreazǎ Palatul Copiilor, precum şi tuturor celor care, într-un fel sau altul, au avut tangenţǎ cu instituţia sǎrbǎtoritǎ.
Au urcat pe scenǎ, pentru a-şi primi diploma aniversarǎ, acordatǎ “în spiritul respectului faţǎ de valorile învǎţǎmântului şi ale culturii româneşti” şi “pentru fidelitatea şi ataşamentul dovedite în susţinerea şi promovarea educaţiei extraşcolare din aceastǎ instituţie”, cum scrie pe diploma aniversarǎ, mulţi dintre cei care au lucrat, de-a lungul celor şase decenii, în clǎdirea de pe str. Republicii. Unii au venit din Bucureşti pentru acest eveniment, iar alţii chiar din strǎinǎtate (precum pictorul Ovidiu Marcu).
Întâlnirea foştilor colegi a fost una realmente emoţionantǎ. Ca o întâlnire de la terminarea liceului sau a facultǎţii. Nu am mai fost de mult în aceastǎ instituţie, dar am aflat cǎ “managerul” ei, cum se spune acum, domnul Valentin Cuibus, a transformat-o într-un adevǎrat palat. M-am întâlnit cu foşti colegi, cu foşti şefi care s-au perindat pe la fosta Casǎ a Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Marea majoritate a celor care au lucrat acolo, înainte de 1989, au fost oameni de mare calitate intelectualǎ şi moralǎ, dovadǎ cǎ, dupa “deranjamentele” din decembrie 1989 (expresia aparţine regretatului scriitor clujean, Tudor Ionescu), ei au devenit directori de şcoli şi licee, manageri la firme de succes, profesori universitari etc.
M-am revǎzut cu plǎcere cu Aurel Moldovan, contabilul-şef (“gospodarul-şef”, cum mai era numit, pe bunǎ dreptate), omul care verifica atent, cu lupa, autenticitatea biletelor şi a ştampilelor de pe delegaţii, pentru a nu se produce vreo fraudǎ de … câţiva lei din banul public! (Nu pot sǎ nu zâmbesc şi sǎ nu mǎ întristez în acelaşi timp, gândindu-mǎ la ce se petrece astǎzi, la cât de mulţi vǎd în avutul obştesc doar o vacǎ de muls!). Am revǎzut spectacolul artistic de la finalul manifestǎrii, unde am recunoscut mâna unei adevǎrate profesioniste, Mariana Radvany, energica moldoveancǎ stabilitǎ în Ardeal, pentru care profesionalismul şi patriotismul sunt stelele ei polare. M-am revǎzut cu George Arion, antrenorul de judo, al cǎrui orizont cultural şi literar m-a fǎcut totdeauna “invidios”, cu Ioan Mureşan (Muri), al cǎrui spirit organizatoric s-a validat şi dupa Revoluţie, cu neschimbata Nausica Fodorean (cǎreia D.R. Popescu îi spunea Nausake!), cu Aurel Buzgǎu, şi el fost director şi redutabil epigramist (a şi spus o epigramǎ, la primirea diplomei: “Am privit atent la feţe/ Niciun rid n-am remarcat./ Sunt trataţi cu tinereţe/ De copiii din Palat!), cu Andrei Jucan, omul înţelept, care a creat o minihidrocenralǎ, care alimenta cu electricitate Tabǎra de la Blajoaia. Puţini au fost cei care au lipsit (între care şi proful de electrotehnicǎ, Petru Pleşa, care susţinea mereu cǎ “pe vremea lui Stalin era mai bine”. “Cum, domnule, sǎream noi, enervaţi?” “Da, fiindcǎ atunci eram mai tânǎr!” (abia acum, când am lǎsat tinereţea în urmǎ, îmi dau seama de câtǎ dreptate avea).
Aş vrea sǎ remarc însǎ douǎ lucruri care m-au impresionat în mod deosebit, pentru care aş vrea sǎ îl felicit pe directorul Valentin Cuibus, nu doar pentru momentele de “anamnezǎ” (vorba lui Mircea Eliade) pe care ni le-a creat.
Mai întâi, m-a uimit faptul cǎ, la ceas aniversar, nu a încercat, nicio clipǎ, sǎ “cosmetizeze” trecutul instituţiei (între 1951-1976, Palatul Copiilor s-a numit Casa Pionierilor, iar în intervalul 1976-1989 – Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei”), sǎ punǎ în parantezǎ etapa anterioarǎ anului 1989, din viaţa acesteia. În fond, dincolo de componenta ideologicǎ, obligatorie pentru supravieţuirea în sistemul dat, la Palatul Copiilor s-au învǎţat şi atunci lucruri importante în viaţa unui om: schiul, patinajul, înotul, dansul, pictura, creaţia literarǎ, plasticǎ etc., la care se adaugǎ cunoştinţele dobândite la cercurile sportive şi tehnico-ştiinţifice (judo, karate, karturi, aeromodele, navomodele etc.).
Al doilea lucru pe care l-a fǎcut Valentin Cuibus şi echipa care conduce destinele Palatului Copiilor este unul absolut atipic pentru societatea româneascǎ, în care ingratitudinea ocupǎ un loc prioritar în relaţiile dintre oameni. De regulǎ, soldaţii care cad la începutul unui rǎzboi sunt uitaţi la obţinerea victoriei. Aşa se petrece şi în civilie. Mulţi conducǎtori cred cǎ viaţa unei instituţii pe care au condus-o ei la un moment dat începe şi se sfârşeşte cu ei. Or, nu este aşa. Conducerea Palatului Copiilor a accentuat de mai multe ori cǎ succesele de azi ale instituţiei nu ar fi fost posibile fǎrǎ aportul înaintaşilor. Drept pentru care le-a acordat predecesorilor prezenţi câte o diplomǎ aniversarǎ, începând cu veteranul Nicolae Beuran, fost vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean, care a contribuit la înfiinţarea Taberei de la Blǎjoaia, şi terminând cu toţi angajaţii actuali ai Palatului Copiilor.
I-am promis directorului Valentin Cuibus cǎ mǎ voi implica în realizarea unei monografii a Palatului Copiilor, instituţie cu un trecut “provocator”, cum se spune azi. Iniţial, clǎdirea a fost sediul Securitǎţii din Cluj, apoi a fost transformatǎ în Casa Pionierilor. Peste cruzimile şi torturile care vor fi avut loc acolo, s-a suprapus inocenţa şi candoarea copiilor. Şi voi face acest lucru, nu doar pentru cǎ ţin la deviza lui F. Brunea-Fox (“Da’ mǎcar ai scris asta undeva, ca sǎ rǎmânǎ?”), ci şi la îndemnul lui Dan C. Mihǎilescu, care, într-un articol din revista 22 (nr. 26, 1-7 iulie 1997), vorbea despre necesitatea ca instituţiile de culturǎ sǎ îşi redacteze propriile monografii, ca parte a memoriei noastre culturale, memorie care, în treacǎt fie zis, cade tot mai mult pradǎ indiferenţei noastre cotidiene.
*Citesc cu interes reclamele din jur. Pe un stâlp din faţa facultǎţii, am vǎzut un flyer cu urmǎtorul conţinut: “Îţi place de o seminaristǎ? Picǎ examenul şi o vei vedea la toamnǎ!” Apoi, pe un fundal cu diagrama care indica pulsul inimii, scrie cu majuscule: TRĂIEŞTE! I-am întrebat pe studenţii de la anul II, cu care am avut azi cursul de stilisticǎ şi mass-media, ce înseamnǎ acest mesaj. Mi-au spus cǎ este o campanie care îi îndeamnǎ pe tineri sǎ îşi trǎiascǎ viaţa. Îmi amintesc cǎ şi vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu îi îndemna pe tineri la fel. Ce coincidenţǎ!