Am început, dimineaţa, cu Domnul Nicolae Melinescu, cu care am, de mai mulţi ani, excelente relaţii de colaborare. A participat la ultimele cinci simpozioane de jurnalism, organizate de mine, colaborând la volumele aferente. Mi-a fǎcut cunoştinţǎ cu domnia sa, prin 2005, colega mea, Andreea Mogoş. Imediat l-am invitat la facultate, pentru o conferinţǎ, susţinând apoi mai multe cursuri la noi. I-am dedicat un numǎr din Învǎţǎmântul jurnalistic clujean. Îl ştiam înainte de 1989, în calitate de crainic la TVR. În ciuda recunoaşterii şi a prestigiului pe care îl are, m-a uimit la domnul Nicoale Melinescu modestia, caracterul, bunul simţ, calitǎţi care fac casǎ bunǎ cu inteligenţa, talentul şi modul profesionist în care îşi face meseria. Nu întâmplǎtor, cunoscuta prezentatoare, Andreea Esca, recunoştea câştigul pe care l-a avut în urma audierii unor cursuri susţinute de domnul Nicolae Melinescu.

          Întors recent de la Washington, domnul Melinescu mi-a promis cǎ vine cu plǎcere la simpozionul nostru din toamna acestui an, dedicat obiectivitǎţii în jurnalismul românesc, propunându-mi chiar nume noi de posibili participanţi (cum ar fi Doamna Monica Svirjinschi, cunoscuta ziaristǎ, pe care o ştiam de la Scânteia tineretului, unde a lucrat mulţi ani). Am discutat şi despre proiectul Muzeului Naţional al Mass-Mediei, care i se pare o idee excelentǎ (mi-a promis cǎ îmi va dona, pentru muzeu, toate diplomele pe care le-a primit de la CNN). Am avut ocazia sǎ o cunosc şi pe distinsa Doamnǎ Cecilia Melinescu, interesatǎ de un doctorat despre publicistica lui Lucian Blaga.

          A doua întâlnire a fost cu Doamna Iulia BADEA-GUERITEE, cu care am avut o foarte bunǎ colaborare pe vremea când lucra la Transilvania Expres. Apoi a plecat în Franţa, unde a avut mai multe “joburi”, revenind apoi în presǎ (în cea francezǎ, dar cu multe colaborǎri la Dilema veche şi alte publicaţii româneşti). Mi-a spus cǎ a fost în Transnistria, cǎ situaţia de acolo nu este asa cum o percepem noi de aici şi cǎ autoritǎţiule transitrenme au lǎudat-o pentru obiectivitatea unor articole despre Transnistria. Spre deosebire de alţi români care “s-au sǎturat de România”, Iulia nu-şi ponegreşte ţara a cǎrei cetǎţenie a pierdut-o, dimpotrivǎ, laudǎ progresele realizate la noi, vrea sǎ schimbe imaginea proastǎ a românilor din Franţa, sǎ punǎ în evidenţa valorile reale româneşti (se bucurǎ de premiile literare luate de scriitoarele din Cluj, Marta Petreu şi Florina Iliş, regretând cǎ nu le-a putut întâlni în scurtul sǎu popas clujean.

          În fine, seara am vǎzut emisiunea “Economia este viaţǎ”, de la The Money Chanell, realizatǎ de domnişoara Eveline Pǎuna. Invitatul emisiunii a fost profesorul Mihai Coman, fostul decan la Facultǎţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicǎrii din Bucureşti, care mi-a şi spus, vineri, de aceastǎ emisiune, pe care am vǎzut-o doar azi, în reluare. Pe lângǎ faptul; cǎ este foarte frumoasǎ, asa cum terbuie sǎ fie orice prezentatoare, domnişoara Eveline Pǎuna mai are câteva calitǎţi, care lipsesc multor realizatori de emisiuni: este foarte documentatǎ în privinţa vieţii şi activitǎţii invitatului, ştie sǎ asculte şi nu îşi întrerupe interlocutorul. În plus, multe întrebǎri vizeazǎ laturi mai puţin cunoscute ale personalitǎţîlor invitate, fǎrǎ a cǎdea în frivolitate şi cancan.

          Atât Doamna Iulia Badea-Gueritee, cât şi Domnişoara Eveline Pǎuna mi-au promis cǎ vor veni la simpozionul despre obiectivitatea în jurnalismul românesc.

]]> http://ilierad.ro/2012/05/intalniri-cu-jurnalisti-duminic%c7%8e-20-mai-2012/feed/ 0 http://ilierad.ro/2012/05/la-facultatea-de-litere-din-bucuresti-pe-urmele-lui-mircea-c%c7%8ert%c7%8erescu-un-posibil-laureat-nobel-samb%c7%8et%c7%8e-19-mai-2012/ http://ilierad.ro/2012/05/la-facultatea-de-litere-din-bucuresti-pe-urmele-lui-mircea-c%c7%8ert%c7%8erescu-un-posibil-laureat-nobel-samb%c7%8et%c7%8e-19-mai-2012/#comments Sun, 20 May 2012 21:31:25 +0000 admin http://ilierad.ro/?p=1103 In curand

In clasa a V-a de gimnaziu.

          Cum simte omul marile vârste ale vieţii sale: copilǎria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea? Cum conştientizeazǎ el trecerea de la o vârstǎ la alta? Problema nu mi-o pun eu pentru întâia  oarǎ, i-a frǎmântat pe mulţi scriitori mari, români sau strǎini. Redactând, pentru Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, articolul despre Nicolae Velea, un scriitor puţin cunoscut azi, am fost uimit de primul lui volum de prozǎ scurtǎ, Poarta, prefaţat de Mihail Petroveanu (1960), care are ca temǎ principalǎ trecerea omului de la o vârstǎ biologicǎ la alta, respectiv de la copilǎrie la adolescenţǎ (de aici şi titlul sugestiv al volumului). E adevǎrat cǎ pe autor îl intereseazǎ copilǎria nu atât ca vârstǎ biologicǎ, ci mai ales ca stare de spirit, care poate aparţine oricǎrei etape a vieţii, cu tot arsenalul ei de sentimente, începând cu inocenţa şi naivitatea şi terminând cu gratuitatea jocului. Accepţiunea aceasta, de extracţie folcloricǎ, ar putea fi sintetizatǎ prin cuvintele lui Brâncuşi: “Când nu mai sântem copii, sântem deja morţi!”.

          Revenind la copilǎrie, mi-am dat seama cǎ nu mai sunt copil în biserica din satul meu natal. Mǎ duceam frecvent la bisericǎ, împreunǎ cu pǎrinţii. Trǎiam de fiecare datǎ un moment care mǎ “stresa”, cum am zice noi azi: drumul de la altar pânǎ în spatele sǎlii. Simţeam cǎ toate privirile erau aţintite asupra mea şi mai trebuia şi sǎ am grijǎ sǎ parcurg acel traseu “cǎtǎneţ”, cum zicea Mama, adicǎ sǎ par mai bǎţos, mai militǎros. Femeile stǎteau în partea dreapǎ cum intrai, iar bǎrbaţii în stânga. Dupǎ aceastǎ divizare pe sexe (care le-ar scandaliza pe feministele de azi), urma cea pe vârste: în faţǎ stǎteau femeile, respectiv bǎrbǎţii mai în vârstǎ, urmau tinerii (tinerele), iar copiii aveau loc rezervat în spatele sǎlii. Dupǎ ce se termina slujba şi oamenii contribuiau cu câţiva bani la fondul bisericii (pe care îi strângea ţârcovnicul Partenie), tot acesta venea cu o prescurǎ printre oameni, din care tǎia câte o bucatǎ şi o dǎdea exclusiv copiilor. La un moment dat (poate eram elev în ultima clasǎ gimnazialǎ sau în prima de liceu), am constatat cǎ Partenie trece pe lângǎ mine fǎrǎ sǎ îmi mai dea şi mie bucata de prescurǎ! (Partenie nu-mi era deloc simpatic, îl caracterizasem ca “urâcios”, adicǎ neprietenos. Ce-i drept, aceastǎ impresie mi-o formasem cu mult timp înainte de scena descrisa, mai bine zis ori de câte ori Mama mǎ trimitea la nana Viorica, nora lui, cu care era prietenǎ şi care locuia, deci, cu socrii ei, dupǎ “aluat”, adicǎ dupǎ drojdie pentru pâine, sau dupǎ cine ştie ce unealtǎ pe care noi nu o aveam acasǎ.) Neprimind prescura la sfârşitul Liturghiei, însemna cǎ nu mai eram copil! A fost a doua revelaţie pe care am avut-o în bisericǎ (prima fiind aceea cǎ preotul Iacobescu avea… pantofi! Eu credeam cǎ popa este total diferit de restul oamenilor, nu mi-l puteam imagina cu un accesoriu atât de … lumesc!).

          Nu ştiu cum a fost trecerea de la adolescenţǎ la tinereţe, nici de la tinereţe la maturitate. Conştientizez însǎ perfect semenele maturitǎţii: am o anumitǎ experienţǎ de viaţǎ, mǎ intereseazǎ tot mai mult cǎrţile de memorii (filosoful D.D. Roşca spunea cǎ preferinţa pentru cartea de memorii este un semn al îmbǎtrânirii!). Aceste semne sunt percepute şi de cǎtre cei din jurul tǎu. (De exemplu, la Gala Go Free Awards, justificarea premierii mele a început cu urmǎtoarea frazǎ: „Este vǎzut ca un profesor care nu a ajuns sǎ se plafoneze în ceea ce priveşte meseria practicatǎ, chiar dacǎ o desfǎşoarǎ de mulţi ani.” – subl. mea).

          Cum am ţinut un jurnal în toţi anii mei de liceu şi – sporadic – în facultate şi ulterior acesteia, poate, la recitirea acelor pagini, cândva, voi descoperi şi alte semne ale trecerii de la o vârstǎ la alta.

          E adevǎrat cǎ sunt realmente obsedat de prezenţa urmei (“Ilie Rad trǎieşte în respectul pentru civilizaţia urmei”, a scris Irina Petraş despre mine), de aici energia depusǎ la Asociaţia Românǎ de Istorie a Presei, de aici interviurile cu multe personalitǎţi, de aici preocuparea pentru Muzeul Naţional al Mass-Mediei etc. Iatǎ de ce nu puteam decât sǎ fiu foarte încântat de volumul Radiografia unui timp apus. [În loc de prefaţǎ: Ştefan Damian], Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, aparţinând cunoscutului ziarist clujean, Virgil Lazǎr, carte la a cǎrei festivitate de lansare am participat acum câteva zile. Spuneam atunci cǎ îl voi invita la cursul meu de istorie a presei, eveniment petrecut azi.

          Îl ştiu de multǎ vreme pe domnul Virgil Lazǎr, cred cǎ înainte de 1989. Am colaborat la ziarul Tribuna Ardealului, pe care l-a scos între 1993-1995, directorul publicaţiei fiind Adrian Marino (care a comentat în termeni extrem de elogioşi revista Excelsior, pe care o editam atunci). La un moment dat am fost supǎrat pe domnia sa, pentru cǎ ar fi afirmat, despre Mǎnǎştur, cǎ este “cartierul ceapiştilor” (de la CAP = Cooperativa Agricolǎ de Producţie, pentru cei care nu ştiu ce înseamnǎ aceastǎ sigla). Dar supǎrarea mi-a trecut repede, cum mi se întâmplǎ de obicei.

          Domnul Virgil Lazǎr a povestit puţinilor studenţi prezenţi la curs (ca de obicei!) nenumǎrate episoade amuzante, triste sau chiar dramatice din cariera de jurnalist a domniei sale, ne-a vorbit despre cǎlǎtoriile fǎcute în strǎinǎtate etc. Domnul Ioan L. Danciu, ziarist şi dânsul,  care l-a însoţit, sponsorul cǎrţii, ne-a promis noi volume de mǎrturii ale invitatului, ceea ce ar fi deosebit de interesant şi important pentru jurnaliştii viitorului, obligaţi sǎ îşi cunoascǎ trecutul. Au fost destul de multe întrebǎri puse, ne-am fotografiat cu invitaţii, iar domnul Lazǎr a donat câteva exemplare din noua carte bibliotecii facultǎţii noastre.

          Iatǎ, în continuare, o fişǎ de dicţionar a domnului Virgil Lazǎr, pe care am fǎcut-o pentru Dicţionarul jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, un proiect pe care nu l-am abandonat definitiv, ci l-am trecut doar pe “linie moartǎ”, dând prioritate altor imperative ştiinţifice şi literare (cum este scrisul zilnic pe acest blog, care îmi ia destul de mult timp). Aceastǎ fişǎ a fost preluatǎ într-o carte, fǎrǎ sǎ se citeze sursa şi autorul, dar vǎd cǎ plagiatul este un sport naţional la români!

          Domnul Lazăr Virgil (prenumele la naştere: Vergil), s-a nǎscut la 17 mai 1931, comuna Laslea, judeţul Sibiu. Fiul lui Ieronim Lazăr, învăţător, şi al Anei (n. Babeţ), casnică. Cinci clase primare (1938-1943) la şcoala românească din comuna Laslea. Între 1943-1947, urmează ciclul inferior al Liceului “Principele Nicolae” din Sighişoara (actualmente Liceul Teoretic ”Mircea Eliade”), apoi ciclul inferior (1947-1950) la acelaşi liceu (a cărui denumire a fost schimbată, după plecarea regelui Mihai din ţară, în Liceul de Băieţi din Sighişoara). Ca elev de liceu în ciclul inferior, debutează cu o ştire în Tânărul muncitor (1948). Clasa a VIII-a (1950-1951), urmată la “fără frecvenţă”, şi bacalaureatul la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu (din 15 mai 1950, se angajează, cu carte de muncă, la cotidianul România liberă). Refuză oferta de a pleca la studii în URSS (propunere făcută de lingvistul Dimitrie Macrea), ştiind că nu are un dosar bun, şi devine student, la “fără frecvenţă”, la Institutul Agronomic din Timişoara (1952-1957), păstrându-şi calitatea de corespondent salariat al României libere. Tema lucrării de licenţă: Studii biometrice la hibrizii de porumb “Pioneer”, introduşi pentru prima oară în ţară şi concluzii pentru realizarea de hibrizi în România. Colaborează neîntrerupt la România liberă (în ediţia de Transilvania-Banat, cu rubrica “Interviul săptămânii”, între 2003-2006), dar şi la Drapelul roşu din Timişoara (rubrica “Cutia cu scrisori”), Magazin internaţional (rubrica “Bioagricultura în actualitate”, 2002-2004), Tribuna Ardealului (rubrica “Blitz”, 1993-1995), Magazin, Radio Timişoara, Scrisul bănăţean, Familia, Transilvania, Steaua, Tribuna, la ziare locale din Timişoara, Oradea Sibiu, la Radio ”Europa liberă (după 1989). În calitate de corespondent al României libere, a “acoperit” judeţul Târnava Mare (1950), regiunea Sibiu (1951-1952), regiunea Banat (1952-1965), regiuna Crişana (1965-1969), judeţul Sibiu (1979-1978), judeţul Cluj (1978-2000; din 2000, rămâne colaborator cu contract al României libere, până în prezent, fiind unul dintre puţinii jurnalişti români care a lucrat, o jumătate de veac –  1950-1999 –, la aceeaşi instituţie de presă). A publicat reportaje de pe marile şantiere, precum cele de pe Dunăre, Lotru, Someş etc., interviuri, anchete economice, iar după 1989, a iniţiat pagina culturală din  editia regională a României libere, publicând aici cronici de spectacole, cronici din expoziţii, recenzii, interviuri cu mari personalităţi politice, culturale, ştiinţifice etc. (o parte din aceste interviuri au fost preluate de cei intervievaţi în volume proprii: Andrei Marga, Teodor Tanco (Basarabia, numele tău e Maria, 1992; 1994), Iosif Zegreanu, Revoluţionarii clujeni – mit sau realitate? (2005). Dupa 1989, s-a aliniat grupului de ziarişti Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Florin Creangă de la România liberă, contribuind la crearea noii serii a ziarului, eliberată de ideologia comunistă şi continuând tradiţia cotidianului fondat, în 1877, de August Treboniu Laurian. În noua sa formulă, România liberă a fost, după 1989, primul ziar privatizat din România. Recunoscându-i-se meritele, adunarea generală l-a ales, timp de 8 ani, membru în Consiliul de Administraţie al noii firme, Societatea “R”, care editează România liberă şi suplimentele sale. A publicat, în Evenimentul zilei şi în Ziua de Cluj, peste 60 de episoade dintr-un volum memorialistic. A contribuit decisiv la reapariţia, între 1993-1995, a cotidianului de orientare democratică, Tribuna Ardealului, unde a fost redactor-şef, director fiind Adrian Marino, iar redactori-şefi adjuncţi, la înfiinţare, scriitorii Radu Mareş şi Ioan Muşlea. Ziarul a dus o campanie dură împotriva fenomenului Caritas de la Cluj. Membru al Asociaţiei Ziariştilor din România. A mai semnat cu pseudonimele V. Lăsleanu, V. Arbore, V. Sibianu, V. Sighişoreanu. A fost preşedinte al Filialei Cluj a Alianţei Civice (1994-1995), vicepreşedinte al Organizaţiei Judeţene Cluj a Convenţiei Democratice (1995). Director executiv al Fundaţiei Culturale “Tribuna Ardealului”. Pentru activitatea jurnalistică a primit mai multe distincţii şi medalii, oferite prin decrete ale Consiliului de Stat: “Ordinul Muncii” cl. III-a (1961); “În cinstea încheierii colectivizării agriculturii” (1962); “A XX-a  aniversare a Eliberării Patriei” (1964); “A 50-a aniversare a PCR” (1971); “25 de ani de la proclamarea Republicii” (1972); “30 de ani de la eliberarea patriei de sub dominaţia fascistă”.

Lucrări publicate: Laboratoarele recoltelor bogate, Editura Politică, Bucureşti, 1961; Uteciştii colectivei, Editura Politică, Bucureşti, 1963; Tinerii mecanizatori, Editura Politică, Bucureşti, 1964; Universitatea “Babeş-Bolyai”, azi, album ilustrat, Editura Presa Universitră Clujeană, Cluj-Napoca, 2002; Jurnalul Facultăţii de Studii Europene (coordonator), vol. I, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES), Cluj-Napoca, 2002; Laslea. În pragul a 700 de ani de existenţă. Postfaţă de Andrei Negru, Editura Tipotrib, Cluj, 2003.

Referinţe critice: Marin Oprea, în Clujeni ai secolului 20, dicţionar esenţial, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 179; Lia Valendorfean, în România liberă, 28 ianuarie 2003; Ilie Rad, în Învăţământul jurnalistic clujean, an II, nr. 7, martie 2007, p. 7; Oana Popiţiu, Povestea unui gazetar veteran, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011.

Coperta cartii lansate azi

Am avut azi lansarea volumului Ion Lǎncrǎnjan, Interviuri. Ediţie îngrijitǎ, notǎ asupra ediţiei, prefaţǎ, note şi indice de nume de Daniela Bolog şi Ilie Rad, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012. Festivitatea a fost pe larg mediatizatǎ: am trimis invitaţii colegilor de catedrǎ, studenţilor jurnalişti, din toţi cei trei ani de studiu, am rǎspândit câteva afişe, a apǎrut un anunţ şi în cotidianul Fǎclia. Cu toate acestea, în salǎ au fost 14 studenţi, cǎrora li s-a adǎugat Raluca Deac, asistenta mea, mama Danielei şi un verişor al ei. Invitatǎ în ultima clipǎ, a luat parte domnişoara lect. univ. dr. Andreea Mogoş, prodecan al facultǎţii. Mi-a fost destul de jenǎ faţǎ de Constantin Cubleşan, care era invitatul nostru de onoare, autorul singurei monografii, deocamdatǎ, despre Bǎdia, cum era numit Ion Lǎncrǎnjan între prieteni (Constantin Cubleşan, Opera literară a lui Ion Lăncrănjan, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Alba, Alba-Iulia, 1993).

          Ce lecţii ar fi putut învǎţa mai mulţi studenţi de la aceastǎ lansare, dacǎ ar fi fost prezenţi? Le-aş împǎrţi în douǎ categorii: ştiinţifice şi umane. Sǎ le luǎm pe rând.

          A.1. Ediţia de faţǎ este una efectiv impecabilǎ sub raportul editǎrii ştiinţifice. Numeroase interviuri (din cele 20 de dialoguri şi patru rǎspunsuri la diferite anchete literare) au fost publicate atât în reviste, cât şi în diferite volume de interviuri. Asta înseamnǎ cǎ respectivele texte s-au publicate în conjuncturi politice diferite (uneori la o distanţǎ de câţiva ani), având de luptat cu alţi reprezentanţi ai cenzurii comuniste. Ediţia de faţǎ relevǎ diferenţele impuse de cenzurǎ, prin culegerea fragmentelor eliminate cu alt caracter de literǎ, detaliu specificat în Notǎ asupra ediţiei. Într-o ţarǎ dominatǎ de spiritul balcanic, de opinia generalizatǎ cǎ “merge şi aşa”, ediţia denotǎ filosofia “lucrului bine fǎcut”, dupǎ modelul german, etalonul meu suprem.

          2. Având în vedere cele spuse mai sus, se poate afirma cǎ ediţia are un caracter accentuat polemic, faţǎ de modul total neprofesionist în care se editeazǎ, frecvent, scriitorii români (a se vedea excelentul articol al lui Aurel Sasu, Rǎul pe care nu-l vrem?, din Tribuna, an IX, nr. 231, 16-30 aprilie 2012, p. 20, în care autorul criticǎ editarea total neprofesionistǎ a seriei de Opere ale lui Bartolomeu Anania). În acest sens spuneam cǎ ediţia noastrǎ are un caracter accentuat polemic.

          3. Ediţia ţine cont de vârstele ortografice ale limbii române, în condiţiile în care acest aspect important este cvasineglijat de majoritatea editorilor filologi (de unii istorici nici nu mai vorbesc, care transcriu textele “cu picioarele”). Am folosit forma sânt, pentru textele anterioare anului 1989, şi forma sunt, pentru cele posterioare “reformei” ortografice din 1992, iar alte modificǎri morfologice au fost precizate în Notǎ asupra ediţiei.

          4. Ediţia are numeroase note şi explicaţii, care îl ajutǎ pe cititorul profesionist (nu pe cel “leneş”, pe care îl detesta Ion Barbu) sǎ înţeleagǎ exact sensul unor sintagme, afirmaţii etc.

          5. Volumul are un indice de nume, la care am ţinut foarte mult (redactat de Daniela), care îl ajutǎ pe virtualul cercetǎtor la identificarea unor referinţe vizând personalitǎţiler invocate în interviuri.

          6. În fine, ediţia cuprinde toate referinţele critice, în ordine cronologicǎ (din periodice şi din volume), începând cu anul 1963 şi terminând cu anul 2009, altǎ realizare remarcabilǎ a Danielei, referinţe absolut necesare celui care va scrie, cândva, Viaţa şi opera lui Ion Lǎncrǎnjan (sper ca Daniela însǎşi sǎ facǎ acest lucru).

          B. 1. Domnul Constantin Cubleşan ne-a povestit cǎ Ion Lǎncrǎnjan şi Alexandru Cǎprariu, directorul Editurii Dacia, au fost colegi la Şcoala de Literaturǎ şi Criticǎ Literarǎ “Mihai Eminescu”, instituţie de unde Al. Cǎprariu a fost eliminat, în urma unor critici aduse, între alţii, şi de Ion Lǎncrǎnjan (acuzaţia principalǎ era cǎ viitorul poet şi editor citeşte autori interzişi, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Serghei Esenin şi alţii). Cu toate acestea, Al. Cǎprariu (de care mǎ leagǎ frumoase amintiri din anii mei de liceu, iar ulterior de profesor), trecând peste acest detaliu biografic, i-a tipǎrit lui Ion Lǎncrǎnjan, în 1974, romanul Drumul câinelui, refuzat de toţi editorii (inclusiv de Marin Preda), fiind conştient de valoarea acestuia. Câţi scriitori, câţi oameni ar mai fi fǎcut acest gest, cunoscând orgoliile şi sensibilitǎţile exagerate care ne caracterizeazǎ?

          2. Pentru foarte mulţi oameni din generaţia mea, Ion Lǎncrǎnjan este perceput ca un stâlp al fostului şi mult blamatului regim comunist. Existǎ şi în interviuri unele pasaje de adeziune a scriitorului la regimul de tristǎ amintire. Cu toate acestea, Ion Lǎncrǎnjan a fost printre puţinii intelectuali (11 la numǎr, între ei marele pictor Sabin Bǎlaşa, marii scriitori Fǎnuş Neagu sau Eugen Barbu), care au semnat un memoriu adresat mai multor foruri înalte ale vremii, pentru a salva de la demolare Biserica “Sfânta Vineri” din Bucureşti, distrusǎ din ordinul expres al Elenei Ceauşescu (a se vedea detalii la p. 23 a ediţiei). Ce fǎceau atunci marii disidenţi şi marii anticomunişti de dupǎ cǎderea regimului comunist? Tǎceau, asta fǎceau, în timp ce Ion Lǎncrǎnjan şi-a riscat situaţia lui socialǎ, a familiei sale, destinul lui ca intelectual şi ca scriitor!

         3. Ediţia cuprinde (la secţiunea Anexe) mai multe documente din arhiva familiei, respectiv scrisori şi articole de la Corneliu Coposu, pe care ni le-a pus la dispoziţie, cu generozitate, domnul Ion Ferdinand Lǎncrǎnjan, fiul scriitorului, cǎruia îi mulţumesc şi pe aceastǎ cale (încǎ un detaliu: dacǎ Ion Lǎncrǎnjan era atât de mare comunist, cum de i-a pus unicului sǎu copil numele Ferdinand, marele Rege al României, ştiind cǎ regii şi regalitatea în general erau duşmanii de moarte ai comuniştilor?). Documentele de care vorbesc pun în evidenţǎ prietenia dintre Corneliu Coposu, marele lider ţǎrǎnist (care a stat 17 ani în temniţele comuniste, pentru convingerile sale politice), şi Ion Lǎncrǎnjan, “susţinǎtor” al regimului comunist. Cum se explicǎ acest paradox? Cred cǎ o bunǎ explicaţie ne dǎ criticul şi istoricul literar Marian Popa: : ”Prozatorul a fost în fundul sufletului sǎu un anticomunist instinctiv (subl. I.R.), ca orice ţǎran devenit comunist cu carnet şi opinii, ca sǎ combatǎ pseudocomunismul altora – activişti politici, intelectuali şi artişti care exerseazǎ principiile doctrinare în interese personale, de grup sau strǎine ţǎrii. El adoptǎ conduita comunistǎ contra unui comunism real, desparte trecutul de prezentul doctrinei şi, în cazul ambelor ipostaze, teoria de practicǎ, laudǎ prezentul condus de Ceauşescu, pentru a lovi trecutul determinat tot comunist, în care actualul conducǎtor fusese un factor constructiv (subl. Ilie Rad).

          Aceastǎ echilibristicǎ a fost, desigur, riscantǎ: a-l mǎguli pe Ceauşescu, primul comunist patriot, cǎruia în realitate puţin îi pǎsa de ţarǎ şi de comunism, pentru cǎ el voia pur şi simplu sǎ conducǎ, înseamnǎ a minţi asupra unei pǎrţi a prezentului, pentru a putea releva o parte din minciuna trecutului şi, pânǎ la urmǎ, scriitorul se plaseazǎ, ironic, în postura celui din anii 50, care putea scrie critic despre trecut, dar nu despre prezent.” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine. Vol. II, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Versiune revizuitǎ şi augmentatǎ, Bucureşti, Editura Semne, 2009, p. 658).

         Acelaşi critic mai fǎcea urmǎtoarele reflecţii pe marginea operei lui Lǎncrǎnjan: „În Caloianul – scrie el –, este evocat experimentul reeducǎrii tineretului de la Piteşti, cineva considerǎ falsitatea asumǎrii comuniste a tragediei lui Nicolae Iorga, pentru cǎ, dacǎ legionarii nu i-ar fi smuls barba, i-ar fi tǎiat-o istoricul iudeo-sovietic Mihail Roller, în Fiul Secetei se evocǎ deportarea germanilor din România, jaful organizat în ţarǎ de sovietici, sub pretextul despǎgubirilor der rǎzboi, altundeva se scrie pozitiv despre indexatul Iuliu Mnaiu sau se referǎ la acordurile secrete dintre Ribbentrop şi Molotov; se descriu modurile pitoreşti şi ingenioase de ocolire a legilor şi interdicţiilor impuse de socialism şi despre miliţianul cǎlǎu ajuns preşedinte de cooperativǎ agricolǎ. O ţintǎ frecventǎ este tagma <<ilegaliştilor>> comunişti, indivizi fǎrǎ merit, dar cu pretenţii, alogeni, paraziţi şi profitori, sabotorii evoluţiei spre mai bine a societǎţii româneşti>>” (Ibidem, p. 655)

         Sǎ nu uitǎm cǎ toate aceste lucruri nu au fost spuse dupǎ Revoluţia din dceembrie 1989, ci în 1975, respectiv 1979!

      4. Pentru mine, mai mult decât pentru Daniela, ediţia de faţa a fost un act de curaj. Aflând cǎ vreau sǎ tipǎresc o carte de Ion Lǎncrǎnjan, mai mulţi „binevoitori” mi-au spus: „Nu te bǎga, nu-ţi asocia numele cu al lui Ion Lǎncrǎnjan, care are un trecut aşa şi aşa!” Nu m-a interesat deloc acest avertisment. Am un avantaj pe care puţini intelectuali îl au sau puţini vor sǎ şi-l asume: acela de a fi absolut independent! Nu fac parte din gǎşti şi tabere literare, nu mǎ mai intereseazǎ premiile literare, promovǎrile în ierarhia didacticǎ, numirea în delegaţii pentru strǎinǎtate etc. Pot spune, ca tizul meu, Ilie Moromete: ”Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă!”. Este un privilegiu rar, plǎtit uneori, recunosc, cu vârf şi îndesat, cum se spune, dar care îmi este foarte drag.

        La fel cum am pregǎtit ediţia de interviuri Ion Lǎncrǎnjan, cu acelaşi spirit profesionist am pregǎtit ediţia de interviuiri Andrei Pleşu sau Mircea Dinescu (ambele gata pentru tipar). Glumind, am spus cuiva: “Istoricul şi criticul lirerar este ca preotul, care trebuie sǎ ofere asistenţǎ duhovniceascǎ atât eroului, cât şi condamnatului la moarte!”

        5. Atât eu, cât şi Daniela, am subliniat eforturile pe care le-am fǎcut pentru realizarea acestei ediţii. Eforturi de transcriere, de redactare a notelor, de redactare a indicelui de nume sau a bibliografiei. Dacǎ e adevǎrat cǎ Tudor Vianu venea de la Belgrad, unde era ambasador, ca sǎ verifice un citat la Academia Românǎ, Daniela a trǎit pe cont propriu aceastǎ experienţǎ. Sǎ rǎsfoieşti trei volume, totalizând peste 1500 de pagini, pentru a identifica un nume, necesar la redactarea unei note, nu înseamnǎ puţin lucru. Dar asta este rigoarea ştiinţificǎ, asta este competenţa, acesta este spiritul profesionist. Altfel devenim cu toţii nişte diletanţi, nişte plagiatori, cum aud cǎ ar fi unii miniştri ai Educaţiei! Asta trebuie sǎ înţeleagǎ studenţii împlicaţi în proiectele noastre de cercetare! Sǎ fie convinşi cǎ, în viaţǎ, nimic “durabil şi esenţial”, cum ar fi spus G. Cǎlinescu, nu se face fǎrǎ efort şi fǎrǎ sacrificii! (Şi eu, şi Daniela am lucrat intens în vacanta de Paşti pentru aceastǎ ediţie, iar Daniela şi-a scurtat vacanţa, venind la Cluj, pentru a urgenta pregǎtirea ediţiei.)

          6. Lansarea de azi mi-a produs o micǎ amǎrǎciune. Îmi place sǎ cred cǎ am o relaţie foarte bunǎ cu studenţii mei, pe care îi respect la fel de mult ca şi pe toţi prietenii, colegii şi cunoscuţii mei. Intrarea unui student în biroul meu este la fel de importantǎ, pentru mine, ca intrarea decanului sau a unui ministru. Nominalizarea mea pentru douǎ premii importante, acordate de studenţi, dupǎ criterii stabilite exclusiv de studenţi (Premiul Profesor Bologna, în 2011, respectiv Premiul Go Free Awards, primit sǎptǎmâna trecutǎ), m-ar autoriza sǎ fac aceastǎ afirmaţie. Cu toate acestea, vǎd cǎ nu am suficientǎ autoritate asupra lor. I-am rugat pe toţi cei care urmeazǎ cursul de istorie a presei (circa 30) sǎ fie azi prezenţi la întâlnire, mai ales cǎ aveam un invitat. Mai fǎceam un apel şi la studenţii cu care mǎ voi duce în excursiile de la Sighet şi Bucureşti, sǎ fie prezenţi la aceastǎ festivitate, ca o micǎ “rǎsplatǎ” pentru eforturile fǎcute, pentru timpul şi energia cheltuite cu organizarea acestor excursii. Nu-mi place sǎ cer ceva, cuiva, pentru un dar. Însǎ aici nu era vorba de mine, ci de invitatul meu, profesorul şi scriitorul Constantin Cubleşan, şi de Daniela. Apelul meu nu a avut rezultatul scontat.

         7. Nu ştiu cum s-a simţit Daniela vǎzând amfiteatrul 101 aproape gol (despre faptul cǎ nu se va vinde nicio carte am avertizat-o înainte, ştiind bine cǎ studenţii, indiferent de epocǎ şi regimul politic, sunt fǎrǎ bani. Aşa am fost şi eu, aşa va fi şi de acum înainte.)

         Mǎ deprimǎ puţin lipsa de solidaritate a unor studenţi, incapacitatea multora de a se bucura de succesele aproapelui, ingratitudinea, invidia şi rǎutatea care pun stǎpânire pe noi tot mai mult. Or, eu aş vrea cǎ studenţii sǎ ajungǎ la acel “ideal clasic al omului”, cum zicea Tudor Vianu, ideal în care bunǎtatea, generozitatea, cultul muncii sau spiritul de sacrificiu sunt pǎrţi componente. Nu e puţin lucru sǎ ai “numele adunat pe-o carte”, cum zicea Arghezi. De ce nu ne bucurǎm de victoriile celorlalţi, ca de propriile noastre victorii?

          Regretatul meu mare prieten, scriitorul Ştefan J. Fay, avea o vorbǎ, pe care o citez de multe ori: “Nicio bucurie nu poate fi întreagǎ!”

          Dragi studenţi, aştept opiniile voastre, în legǎturǎ cu cele scrise mai sus, la adresa: ilierad@yahoo.com

          Comentariile vor ramane strict confidentiale.

         *M-a sunat Domnul Tudor Nedelcea, cunoscutul intelectual craiovean, ale cǎrui lucrǎril le ştiu bine ca filolog, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte personal la cel de-al IV-lea Congres al Presei din România, care a avut loc la Constanţa, anul trecut.

Mi-a spus cǎ îmi urmǎreşte cu interes serialul meu din Flacǎra lui Adrian Pǎunescu şi cǎ e bucuros cǎ multe din opiniile noastre coincid. Mi-a relatat cu aceastǎ ocazie un fapt incredibil: cǎ Patriarhul Daniel ar fi dat un “ucaz”, nu ştiu pe ce cǎi transmis, prin care Biblia tradusǎ de Mitropolitul Bartolomeu, opera vieţii acestuia, a fost înlocuitǎ tacit, în bisericile din afara Transilvaniei, cu o Biblie cu traducǎtor nemenţionat. Mǎ voi informa dacǎ acest atac la adresa Mitropolitului Bartolomeu este adevǎrat, apoi voi scrie un articol de indignare şi revoltǎ, dar bine documentat.

Flori de salcam. Sursa: Internet

De la fereastra apartamentului nostru vǎd mai mulţi arbori (tei, corcoduşi şi un salcâm), cǎrora le urmǎresc evoluţia, în funcţie de anotimp. Mǎ încântǎ mai ales faza în care sunt înfloriţi, care demonstreazǎ, încǎ o datǎ, ce miracole extraordinare ascunde natura. Şi mereu îmi aduc aminte de vorbele spuse de Brâncuşi (le citez din memorie, dar sper cǎ destul de exact): ”Nu vom putea fi niciodatǎ suficient de recunoscǎtori pǎmântului care ne-a dat naştere!” Totul depinde de noi, pentru a putea descoperi aceste frumuseţi, aceste miracole. Şi de fiecare datǎ când vǎd asemenea frumuseţi, îmi spun cǎ schimbarea naturii, în funcţie de anotimpuri, îi dǎ omului senzaţia cǎ el este veşnic şi natura este trecǎtoare, când, se ştie foarte bine, situaţia se prezintǎ exact invers.

          Luna mai a fost şi a rǎmas o lunǎ de mare inspiraţie pentru poeţi. Aş face parcǎ o antologie numai cu poezii inspirate de florile lunii mai. De la Valţul rozelor, a lui Macedonski, pânǎ la Risipei de dedǎ Florarul, a lui Lucian Blaga (cu acele magnifice versuri din final: “Visand, intrezarim prin doruri –/ latente pulberi aurii-/ Paduri ce ar putea sa fie/ si niciodata nu vor fi.”) Acum m-a fascinat poezia Au înnebunit salcâmii, de poetul basarabean Arhip Ciubotaru, pe care Tudor Gheorghe a pus-o pe note.

          Dar iatǎ poezia:

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Şi l-au scos de dimineaţă
Alb şi încărcat de rouă
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taină nouă.

Au înnebunit salcâmii
Şi cu boala lor odată
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Şi cu lumea asta toată.

Păsările aiurite
Îşi scot sufletul din ele
Pribegind de doruri multe
Călătoare printre stele.

S-a-mbătat padurea verde
Nu mai e aşa de calmă,
Ţine luna lunguiaţă
Ca pe-o inimă în palmă.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Şi tu vrei să fiu cuminte?

          Pe Youtube existǎ multe linkuri cu aceastǎ poezie, în interpretarea lui Tudor Gheorghe. La un moment dat am gǎsit o versiune cu imagini alcǎtuite numai din flori de salcâm. Nu o mai gasesc. Dar meritǎ ascultatǎ şi aceasta: http://www.youtube.com/watch?v=aJq2VAnfPtw

Curatenie. Imagine de pe internet.

          Mergând spre zona Fǎget, am vǎzut, pe marginea drumului, zeci de saci de gunoaie, ca rezultat al acţiunii “Let`s Do It, România!” Dupǎ estimǎrile organizatorilor la nivel naţional, este posibil ca azi sǎ fi ieşit la curǎţenie peste 140.000 de români, care au colectat circa 250.000 de saci de gunoaie, pe care semenii noştri le-au lǎsat prin zonele verzi. Mǎ bucurǎ foarte mult aceastǎ iniţiativǎ, pornitǎ din mintea unor tineri, dar la care au participat oameni din toate generaţiile. Când vǎd asemenea iniţiative, îmi spun cǎ încǎ nu este totul pierdut în România! Doina a participat anul trecut, împreunǎ cu elevii ei, la aceastǎ acţiune şi a fost şocatǎ de ceea ce pot lǎsa românii iresponsabili prin pǎduri şi spaţii verzi: anvelope de maşini, saltele, mobile vechi, chiuvete, scoici de WC, ca sǎ nu mai vorbim de pungi de plastic. Chimiştii spun cǎ o pungǎ de plastic se macereazǎ în circa 800 de ani! Cu atât mai mult mi se pare plinǎ de semnificaţii campania de azi!

          *Un e-mail surprinzǎtor de la Iulia Chealfa, fost redactor la Transilvania Jurnal. Mi-a publicat o recenzie la volumul meu de debut, Peregrin prin Europa. Înainte de aceastǎ recenzie, am publicat la ziarul la care lucra un amplu interviu cu profesorul John Ryder, de la State University of New York College at Cortland, cel care m-a invitat, în anul 2000, la facultatea sa. Venind în România, am reuşit sǎ public interviul cu el chiar în zilele în care era la Cluj, gest care l-a bucurat foarte mult. Şi-a cumpǎrat mai multe exemplare, pentru a le oferi unor prieteni şi cunoscuţi, dar şi tatǎlui sǎu. “Anii au trecut – scrie Iulia -, astǎzi mǎ numesc Iulia Badea Guéritée, mǎ ocup de Departamentul românofon la Presseurop şi Courrier International, la Paris, şi acasǎ nu mai am prima dvs. carte, ci ultima, coordonatǎ, Limba de lemn în presǎ. Excelentǎ.” Iulia îmi propune o întâlnire în intervalul 18-21 mai, ceea ce voi accepta cu multǎ plǎcere. Iatǎ ce înseamnǎ sǎ ai cu oamenii din jurul tǎu relaţii civilizate, normale, sǎ laşi mereu loc de “Bunǎ ziua!”

          *Ieri am fost din nou la Nandra, “cuibul visurilor mele”, cum numea Liviu Rebreanu satul Maier, în care a locuit o vreme. Pomii (prunii, merii, perii, cireşii) erau deja scuturaţi, iar florile pǎpǎdiile devenite puf. Anul acesta am ratat magnifica imagine de Paşti. Dar m-am bucurat cǎ Tata, la 82 de ani, este sǎnǎtos şi plin de optimism. Sunt zile frumoase, pe care aş vrea sǎ le pot opri, dacǎ s-ar putea. “Opreşte-te, clipă, o, tu, atât de frumoasă!”, spunea Goethe, în Faust, capodopera sa.

Diploma acordata

Vineri, 8 mai 2012, am primit urmǎtorul mesaj prin e-mail:

          “Bunǎ ziua,

          Existǎ în jurul dumneavoastrǎ oameni care vǎ apreciazǎ pentru ceea ce faceţi şi mai ales pentru ceea ce reprezentaţi – un model pentru tinerii din România.

          Da! Chiar despre dumneavoastrǎ este vorba! Aţi fost nominalizat la cea de-a doua ediţie a Galei Go Free Awards, un proiect ce şi-a propus sǎ scoatǎ din anonimat tinerii cu potenţial din mediul academic clujean.

          Pentru cǎ vrem sǎ vǎ acordǎm cinstea meritatǎ, vǎ invitǎm sǎ participaţi la Gala de premiere, ce va avea loc vineri, 11 mai, de la ora 17,00, în Sala “Ion Muşlea”, de la Biblioteca Centrala Universitara “Lucian Blaga”, pe strada Clinicilor, nr. 2.

          Vǎ rugǎm sǎ confirmaţi prezenţa la festivitatea de premiere pânǎ miercuri , 9 mai, ora 14, la adresa studenti.free@gmail.com.

Persoanǎ de contact: Madalina Cauneac 0747….”

Multumind pentru diploma acordata. Foto: Cristian Ioan

Desigur cǎ m-a bucurat foarte mult acest mesaj, care mi-a aminitit de Gala Profesorului Bologna, de anul trecut. Am rǎspuns imediat cǎ voi participa la festivitate, ceea ce s-a şi întâmplat.

           În cadrul celei de-a doua ediţii a “Galei Go Free Awards” au fost acordate 36 de premii persoanelor care au fost nominalizate, în perioada 23 aprilie-6 mai 2012, pe site-ul www.gofree.ro. Un profesor a fost nominalizat la categoria Zmerura Go Free, “o categorie la care studenţii au avut posibilitatea să  nominalizeze profesorii a căror activitate la cursuri lasă de dorit”. Nu i s-a spus nu

Au mai primit acest premiu: Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilǎ, actualul preşedinte al Senatului UBB, lect. univ. dr. Ioan Hossu, lect. univ. dr. Cristian Radu, asist. univ. dr. Corina Rotar (de la facultatea noastrǎ), lect. univ. dr. Cornel Valcu, asist. univ. dr. Calin Goina  şi asist. univ. Tudor Ţiclǎu.

Festivitatea a fost simplǎ, dar emoţionantǎ. Dupǎ deschiderea festivitǎţii, de cǎtre drd. Andra Camelia Cordoş, preşedinta Asociaţiei Go Free, pentru Sprijinirea Societǎţii Civile, a urmat premierea propriu-zisǎ, mai întâi a profesorilor, apoi a studenţilor. În timp ce pe ecran era proiectatǎ fotografia premiantului, se citea o scurtǎ caracterizare a acestuia (am aflat cǎ toate caracterizǎrile vor fi postate, în curând, pe site-ul Go Free).

La mine era urmǎtoarea motivaţie: „Este vǎzut ca un profesor care nu a ajuns sǎ se plafoneze în ceea ce priveşte meseria practicatǎ, chiar dacǎ o desfǎşoarǎ de mulţi ani.  Activitatea desfǎşurata în cadrul comunitǎţii universitare clujene este vasta, publicând numeroase volume pentru studenţi şi pentru viitorii jurnalişti. Cei care l-au nominalizat au specificat faptul ca “este o persoanǎ care ştie sǎ încurajeze, dar şi sǎ dojeneascǎ atunci când e nevoie; însǎ face acest lucru cu o mare delicateţe. Este  exemplu de “Aşa DA!” şi standard dupǎ care ar trebui sǎ se ghideze mulţi dintre profesorii Universitǎţii noastre. ”

O parte dintre profesorii laureati. De la stanga la dreapta: Ioan Bolovan, Cristian Radu, Ioan Hossu, Ioan Chirila, Corina Rotar, Calin Goina si Ilie Rad. In mijloc: Teodora Cristurean si Andra Cordos, presedintele Asociatiei Go Free. Foto: Cristian Ioan

Dupǎ festivitate (de la care presa a lipsit), ne-am dus la Q Cafe, unde am continuat discuţiile.

          M-am revǎzut apoi cu prietenul şi colegul Mircea A. Diaconu, prorector al Universitǎţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, prezent la Cluj pentru o evaluare pe linia ARACIS-ului, cu care am schimbat multe puncte de vedere, mai ales culturale şi literare.

          *Telefon de la un consilier al unui fost preşedinte al României. Întâlnirea solicitatǎ de mine va avea loc pe data de 1 iunie. Va fi o mare ocazie pentru cei 30 de studenţi participanţi.