Dr. SVETLANA BROZ, nepoatǎ a lui Iosip Broz Tito: “Am vrut să arăt că Binele din om triumfă, supravieţuieşte şi învinge Răul.”

Dr. SVETLANA BROZ, nepoatǎ a lui Iosip Broz Tito: Am vrut să arăt că Binele din om triumfă, supravieţuieşte şi învinge Răul.”

                                În perioada 13-15 octombrie 2013, am avut ocazia de a participa la cea de-a XXIV-a Conferinţă Anuală a Alianţei Universităţilor pentru Democraţie (AUDEM), care a avut loc la Sarajevo, cu tema Democracy & the University in a Turbulent World. Conferinţa inaugurală a fost rostită de dr. Svetlana Broz, nepoatǎ a lui Iosip Broz Tito (care, cu o searǎ înainte, invitase bordul AUDEM la ea acasǎ, pentru o cinǎ). Am avut astfel ocazia de a discuta mult cu Svetlana, care a fost de acord sǎ realizǎm un interviu, primul pentru presa din România şi în exclusivitate pentu revista Cultura, urmând sǎ îi trimit întrebǎrile prin e-mail. Cum agenda ei era foarte încǎrcatǎ, mi-a trimis rǎspunsurile abia la începutul acestui an.

                                                                                *

Fotografie de László Imre KOMLÓSI

Fotografie de László Imre KOMLÓSI

Svetlana Broz s-a nǎscut în 1955, ca fiicǎ a lui Zarko Broz (cel mai mare fiu al Iosip Broz Tito) şi dr. Zlata Jelinek-Broz. În perioada 1970-1975, a lucrat ca jurnalist, în 1980 terminând Facultatea de Medicinǎ a Universitǎtii din Belgrad. Între 1981-1999, a activat ca medic cardiolog la Academia Militarǎ Medicalǎ  din Belgrad. A publicat un volum de eseuri despre curajul civic, si, la care este coautoare şi coordonatoare, împreunǎ cu Thomas Butler (o prezentare competentǎ a volumului a fǎcut-o, în spaţiul românesc, Simona-Grazia Dima, în articolul Curajul civic, un factor al progresului social, publicat în Revista românǎ de sociologie, an XX, nr. 5-6, 2009, p. 515-522).

                Când a început rǎzboiul din Bosnia şi Herţegovina, Svetlana Broz s-a angajat ca medic voluntar (cardiolog) în zona de conflict, în anul urmǎtor începându-şi documentarea pentru volumul Dobri ljudi u vremenu zla (Good People în an Evil Time - Oameni buni în vremuri odioase), apǎrut deja în mai multe ediţii şi tradus în cinci limbi (englezǎ, francezǎ, polonezǎ, cehǎ şi spaniolǎ). Şi acest volum beneficiazǎ de o excepţionalǎ prezentare, datoratǎ tot Simonei-Grazia Dima: Solidaritate şi spirit comunitar în vremuri de restrişte, în Revista românǎ de sociologie, an XXI, nr. 3-4, 2010, p. 260-295.

                În anul 2000, s-a mutat de la Belgrad la Sarajevo, devenind aici director sau preşedinte al unor ONG-uri, fundaţii, organizaţii etc., implicate în activitatea societǎţii civile. A susţinut numeroase conferinţe  în SUA (Harvard, Tuffs, Boston College, Wellesley and Haverford, la Universitǎţile din Virginia şi Wisconsin), dar şi la universitǎţi din Europa (Londra, Berlin, Geneva, Lausanne, Graz, Praga, Milano, Trento, Verona etc.). (Ilie Rad)

                                                                        *

            – Dragǎ Svetlana, multumesc, în primul rând, pentru acceptul de a acorda primul tǎu interviu presei din România (am aflat cǎ, de-a lungul carierei tale, ai dat peste 2000 de interviuri – în presa scrisǎ, radio, TV, online!). Te-ai gândit sǎ strângi o parte dintre acestea într-un volum?

            – Încă nu m-am gândit. Dar ai dreptate. Am purtat discuţii cu foarte multe persoane interesante. Nu neapărat importante, însă interesante. Ar fi o idee minunată să strâng cele mai interesante dintre aceste interviuri într-un volum. Probabil mă voi putea ocupa de o astfel de carte în momentul în care voi avea un răgaz şi nu voi fi atât de ocupată să predau curaj civic acelora care par a fi uitat că au mereu şansa de a alege şi că pot spune întotdeauna: nu.

            – În 1980, când a plecat dintre noi bunicul tǎu, Preşedintele Iosip Broz Tito, aveai 25 de ani. Prin urmare, o bunǎ parte din viaţa ta a coincis cu a strǎlucitului tǎu bunic. Ce amintiri ai legat de acesta?

            – Amintirile legate de bunicul îmi aparţin exclusiv mie. Sper că vei înţelege. În toate interviurile pe care le-am acordat de-a lungul timpului, am fost întrebată acelaşi lucru. Dacă aş fi răspuns de fiecare dată, totul ar fi devenit banal, fiindcă aş fi repetat acelaşi lucru la nesfârşit. Prin urmare, te rog pe tine şi pe cititorii tăi să înţelegeţi că prefer să nu-mi împărtăşesc aceste amintiri nimănui.

Dr. Svetlana BROZ

Dr. Svetlana BROZ

Ca nepoatǎ a Preşedintelui Tito, ai avut anumite privilegii?

            –       Nici măcar unul, lucru cu care mă mândresc!

            – Ce s-a întâmplat cu familia lui Tito? Pe ce drumuri au luat-o membrii familiei acestuia?

            Câţiva sunt în Belgrad, alţii în Zagreb, eu cu fiica mea şi familia ei suntem în Sarajevo, o altă rudă apropiată a bunicului meu a trăit până în ultima clipă în Ungaria. Am fost, aşa cum s-ar putea spune, o familie autentic iugoslavă, dacă nu chiar o familie austro-ungară. (La 20 octombrie 2013 a murit, într-un spital din Belgrad, Iovanka Broz, vǎduva lui Iosip Broz Tito, în vârstǎ dse 88 de ani. A fost înmormântatǎ lângǎ mausoleul lui Iosip Broz Tito, din Belgrad – n. I.R.)

            – Dar cu averea lui Tito ce s-a întâmplat?

            Întrebând acest lucru, ai abordat una dintre multele bârfe şi legende, care circulă de la moartea bunicului. În primul rând, locuinţele pe care le-a avut în câteva republici iugoslave, precum şi reşedinţa oficială din Belgrad, nu i-au aparţinut. Toate au fost proprietăţi ale statului. În ceea ce priveşte darurile care i-au fost oferite de către oameni de stat străini, daruri ce i-au aparţinut exclusiv lui, îţi recomand să-l întrebi pe actualul preşedinte al Serbiei, Tomislav Nikolić. Toată averea găsită după decesul bunicului, în 1980, a fost depozitată la Banca Naţională a Iugoslaviei (în prezent, Banca Serbiei). Preşedintele Nikolić a desemnat recent o comisie, care a verificat aceste bunuri, în absenţa unui ordin judecătoresc sau a vreunuia dintre membrii familiei sau a reprezentanţilor legali ai acestora. Aşadar, nu ştiu ce s-a găsit. În orice caz, intenţionez sa deschid o procedură legală, prin care aceste bunuri să fie recunoscute ca aparţinând lui Tito, soIicitând să ne fie restituite nouă, familiei sale. Nu aparţin în niciun caz Republicii Serbia sau altui stat nou înfiinţat.

             – Existǎ, desigur, monografii multe dedicate lui Tito (din pǎcate, nu cunosc vreuna în limba românǎ). Cum este prezentat Tito în aceste biografii?

            În mod diferit. Depinde în mare măsură de autorii acestora sau de momentul publicării. În orice caz, majoritatea biografiilor oferă cititorilor o descriere oarecum obiectivă a bunicului meu, ca politician şi om de stat. Acelaşi lucru e valabil şi pentru politica sa.

            Apropo, de unde i se trage renumele “TITO”?

            Acesta era numele său de cod în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca să mă exprim aşa. Există câteva poveşti legate de alegerea numelui, însă nu ştiu de ce “Tito”. În Comintern, înainte de război, era cunoscut drept Walter.

            – În 2002, când am fost la Belgrad, am vǎzut mormântul lui Iosip Broz Tito, foarte bine îngrijit, pǎzit de soldaţi (dacǎ îmi amintesc bine). De ce era iubit bunicul tǎu, de cǎtre popoarele din fosta Iugoslavie?

            Svetlana Broz 2Sunt ultima în măsură să-ţi răspund la această întrebare. Ceea ce am simţit eu pentru el e ceea ce simte o nepoată pentru bunicul ei. Dacă-i vei întreba pe cetăţenii din fosta Iugoslavie, îţi vor răspunde ceea ce mi-au răspuns şi mie de multe ori, şi anume că au avut o viaţă decentă în timpul lui Tito.

            – Preşedintele Tito a vizitat multe ţǎri, inclusiv (de mai multe ori) România. Povestea, la revenirea acasǎ, amintiri din vizitele fǎcute? Îţi aminteşti ceva în acest sens?

            Chiar dacă îmi amintesc să ne fi povestit, prefer ca aceste lucruri să rămână nespuse.

            – Între 1970-1975, ai lucrat ca jurnalist, publicând diverse articole in ziare si reviste. Despre ce scriai? Care era tematica articolelor tale?

            Am publicat peste 60 de interviuri cu artişti renumiţi (scriitori, compozitori, pictori, actori, sculptori etc.). Scriam despre lucruri de interes pentru generaţia tânără, şi nu numai. Am abordat şi teme generale, legate de Bine şi Rău, responsabilitate, curaj, teme la care, fără să ştiu la momentul respectiv, aveam să revin peste ani, după declinul Iugoslaviei. Nici n-am visat vreodată, în timpul carierei mele de jurnalist, că se va întâmpla aşa.

            – Avea cineva curajul sǎ te cenzureze, ştiind cǎ eşti nepoata conducǎtorului ţǎrii?

            Nu, deşi ştiu că existau cercuri de persoane, care nu-i agreau pe cei cu care aveam legătură şi pe care îi intervievam la acea vreme.

            – Ce-ţi aminteşti de la ceremonia funebrǎ a bunicului tǎu, la care au participat 209 de delegaţii, din 128 de state, 31 de preşedinţi de republici, 4 regi, 6 prinţi, 22 de premieri şi 11 şefi de Parlamente naţionale?

            Prefer să păstrez pentru mine aceste amintiri. Oricum, nu e greu să-ţi imaginezi ce simte o tânără femeie în clipa morţii bunicului ei. Funeraliile au fost cele ale unui om de stat. Eu îmi pierdusem bunicul.

            – Cand a murit Iosip Broz Tito, în 1980, eu eram tânǎr profesor la Timişoara şi am fost invitat sǎ particip la un Congres al Tineretului din România, care se ţinea la Bucureşti. La deschidere participa, conform uzanţelor, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al PCR. Îmi amintesc cǎ el şi-a început discursul spunând cǎ, în noaptea precedetǎ, încetase din viaţǎ Iosip Broz Tito, marele sau prieten şi prietenul României. Nu-i puteam vedea ochii, eram departe de prezidiu, dar vocea i se îneca in plâns. Şi dictatorii pot avea semenea atitudini, care îi umanizeazǎ?

            Orice fiinţă are trăiri profunde. Deşi inumani în atitudine, dictatorii sunt, la rândul lor, oameni.

            – Tu ai urmat Facultatea de Medicina, la Universitatea din Belgrad, lucrând apoi, ca medic specialist cardiolog, la Academia Militarǎ Medicalǎ. De ce ai pǎrǎsit aceastǎ meserie?

            Am renunţat la profesia de cardiolog, în momentul în care mi-am dat seama că pot fi mai de folos ajutând alţi oameni să-şi descarce poverile sufleteşti. Aşa am scris cartea Good People in an Evil Time (Oameni buni în vremuri odioase). Am renunţat la medicină, când am înţeles cât de dezorientaţi sunt oamenii, în special tinerii, în urma căderii Iugoslaviei. Sunt convinsă că pot, pe viitor, salva mai multe vieţi, predând oamenilor curajul civic, dându-le exemple de oameni care au dat dovadă şi care încă dau dovadă de curaj, decât dacă mi-aş fi continuat cariera de cardiolog.

            – În timp ce generaţia mea, în România, a fost obligatǎ sǎ înveţe limba rusǎ, tu mi-ai spus ca nu ştii niciun cuvânt rusesc, dar vǎd cǎ vorbeşti foarte bine limba englezǎ. Engleza nu era, atunci, “limba imperialiştilor americani şi englezi”?

            Nu în Iugoslavia! Am avut mult mai multe libertăţi în toate planurile vieţii decât celelalte popoare, care au trăit în spatele aşa-zisei “Cortine de Fier”. De aceea, era o normalitate să învăţăm limba engleză, germana sau franceza.

            – Când a început rǎzboiul interetnic din Bosnia şi Herzegovina (1992), tu ai revenit la vechea profesie, lucrând ca voluntar (medic cardiolog) pe teatrul de rǎzboi. Nu ţi-a fost teamǎ de pericolele care te pândeau?

            Nu. Am lucrat în zona de conflict din Bosnia şi Herzegovina, nu direct pe front. Nu mi-a fost niciodată teamă pentru viaţa mea, în schimb am fost şocată de cele văzute în zona de conflict. Puţinul pe care l-am putut face a fost să încerc să-i ajut pe cei suferinzi, indiferent de naţionalitatea sau religia lor. La o adică, ajutam oameni, fiinţe umane.

           

Varianta in limba engleza a volumului "Oameni buni in timpuri odioase"

Varianta in limba engleza a volumului “Oameni buni in vremuri odioase”

– Un an mai târziu, în 1993, ai început documentarea şi interviurile pentru volumul Good People in an Evil Time, publicat în 1999 şi tradus deja în mai multe limbi. De ce ai scris aceastǎ carte? Ca o mǎrturie pentru viitorime, privind crimele din rǎzboiul din perioada 1992-1995?

            Cred că prefaţa cărţii, pe care am scris-o în 1999, îmi dezvăluie motivele[U1] . Nu mi-am dorit să documentez crimele de război ale nimănui. Ceea ce mi-am dorit a fost să arăt că, chiar şi în vremuri odioase şi crede-mă, au fost într-adevăr odioase , există oameni buni. Am vrut să arăt că binele din om triumfă, supravieţuieşte şi învinge răul.

Aş vrea sǎ ne oprim puţin la aceastǎ carte, Good People in an Evil Time (Oameni buni în vremuri odioase), pe care ai binevoit sǎ mi-o dai cu autograf. Care este mesajul ei profund?

În ultimul an de facultate, în 1979, studiam chirurgia, o parte a materiei fiind dedicată chirurgiei pe timp de război. Trebuie să recunosc că, la acea vreme, eram absolut convinsă că subiectul era unul ipotetic, cel puţin în ceea ce privea ţara mea.

Abia după 12 ani s-au auzit în Iugoslavia goarnele războiului…

Când au izbucnit ostilităţile, ororile războiului erau principalul subiect abordat în ziare şi în orice discuţie. Timp de trei ani, în fiecare zi, nu am auzit altceva decât discuţii legate de ură. Rarii scriitori care scriau texte obiective din punct de vedere politic erau acum la fel de obsedaţi de ororile războiului, ca aceia care-i elogiau cu surle şi trâmbiţe pe măreţii prinţi. Am aflat că prietenii de-o viaţă au fost îngropate, din cauză că oamenii îşi reproşau reciproc amploarea contribuţiei la Răul creat. Mă aflam în oraşul cosmopolit Belgrad.

Aveam senzaţia că această metropolă europeană, atinsă uşor de sminteală, acest oraş în care văzusem lumina ochilor, devenise acum asemenea unui stup de albine, în care fiecare albină trudea din greu să-şi construiască propriul segment din stup, hrănindu-l nu cu polen, ci cu ură, depozitată cu grijă în toate discuţiile nefericite, purtate cu foştii mei prieteni.

Îndoindu-mă că ar exista urmă de umanitate în toată acea nebunie, am început să merg în zonele de conflict, iniţial în calitate de medic, să văd dacă pot da o mână de ajutor celor suferinzi. În timp ce tratam oameni aparţinând tuturor celor trei confesiuni, le-am simţit nevoia de a-şi deschide sufletul şi a-mi dezvălui, la început cu timiditate, ceea ce păţiseră în timpul războiului. În urma acestor scurte poveşti de viaţă, care îmi fuseseră dezvăluite în timpul gărzilor de cardiolog, mi-am dat seama cât de însetaţi erau acei oameni de adevăr, subtil nuanţat în zonele aflate în bătaia bombelor, aşa cum nu era în Belgrad şi nu reieşea din ziarele internaţionale.

Primele scântei de speranţă întrezărite că ar putea exista bunătate umană chiar şi în cele mai odioase acte, indiferent de Dumnezeul căruia i se închinau cei implicaţi, mi-au trezit dorinţa de a renunţa la profesia de cardiolog şi de a lua un reportofon, cu care să înregistrez poveştile autentice ale oamenilor aparţinând celor trei grupuri etnice.

Titlul viitoarei mele cărţi Oameni buni în vremuri odioase a devenit întrebarea esenţială, pe care o adresam interlocutorilor.

Recunosc că nu le-am câştigat încrederea cu uşurinţă. Aceşti oameni trăiau în condiţii îngrozitoare. Locuiau la început în case aflate în ruină sau în pivniţe umede, sub ameninţarea bombelor din apropiere. De aici s-au mutat în case străine, deseori în cartiere sau oraşe necunoscute, bombardaţi necontenit de retorica dezgustătoare a conducătorilor fixaţi pe omogenizare, fapt la fel de tulburător precum bombele ce stau să explodeze. Se temeau de orice. Se temeau ca numele lor sau ale celor care îi ajutaseră să supravieţuiască să nu fie publicate. Mulţi dintre ei voiau să li se păstreze anonimatul, pentru a se proteja pe ei şi pe salvatorii lor. Aceasta e dovada vie a faptului că se vedeau puternic încolţiţi de intoleranţă şi exclusivitate. Nu am avut de ales decât să le respect nevoia de intimitate. În locurile unde numele sau iniţialele unei persoane sunt marcate printr-un asterisc, e vorba despre poveşti ale unor oameni care au dorit să le fie respectat anonimatul. Numele „criminalilor” (ale celor ce au săvârşit actele atroce) sunt autentice. Nimeni nu a solicitat să le fie păstrat anonimatul.

Interlocutorii mei şi-au povestit experienţele unor oameni care proveneau dintr-un mediu diferit de al lor. În asemenea împrejurări, poveştile despre Bine nu sunt deloc suspecte. În ansamblu, fiecare om este responsabil pentru autenticitatea poveştii relatate.

Limbajul folosit este în acord cu nivelul educaţiei fiecăruia. Am intervenit prea puţin asupra modelării limbajului şi stilului. Faptele şi citatele sunt autentice.

Un cititor atent observă raritatea descrierilor încărcate emoţional din aceste povestiri. Aproape că lipsesc cu desăvârşire. Ascultându-i povestind, aveam senzaţia că-şi ţin emoţiile ferecate bine în străfundul sufletelor lor, probabil undeva, în subconştient. Vocile tremurânde, întrerupte de suspine greu perceptibile auzului, pauzele lungi între cuvinte, în timp ce-şi adunau noi forţe să-şi continue povestirea necontenit inundată de sentimente ce le furau vorbele, înjurăturile prin care scăpau de tensiune – toate acestea se află pe casetele audio originale. Ochii, chipurile şi mâinile lor tremurânde, cu care îşi ţineau paharul sau îşi aprindeau ţigara, mi s-au întipărit în suflet. Fiecare cititor în parte ar trebui să caute calea interlocutorilor mei, spre adâncimile chinului sau ale bucuriei.

În condiţii normale, nu punem preţ pe bunătatea umană. De multe ori nici măcar nu-i dăm atenţie. În vremuri odioase însă, când viaţa unui om depinde de multe ori de respectul altuia pentru normele morale şi etice, bunătatea sclipeşte asemenea unei perle în nisip, extrasă dintr-o scoică de pe fundul mării, pe fundalul a nenumărate orori.

Cineva s-a scufundat în adâncuri să găsească perlele şi să le înşiruie pe un colier. Fără ele, răul săvârşit de oameni ne-ar înlănţui pe toţi cei născuţi în această parte a lumii. În acest loc trăiesc mulţi oameni onorabili şi nobili. Dar despre ei nu vorbeşte nimeni. Cred că va sosi şi ziua în care fiecare criminal va răspunde pentru faptele sale. Întrebarea e: oare vor culege cei merituoşi doar recompense pentru bunătatea şi curajul lor? Cum pot fi răsplătiţi cei care şi-au pierdut viaţa, fiindcă au refuzat să accepte bestialitatea şi idioţenia din jurul lor, şi care i-au ocrotit cu multǎ convingere pe cei care proveneau din alte medii decât ei? Nicio armată şi niciun guvern nu le poate răsplăti meritele. Nimeni nu va numi străzi sau pieţe publice în memoria lor. Numele lor vor dăinui cât timp vor dăinui vieţile celor pe care i-au salvat sau, cel mai probabil, cât vor dăinui copiii supravieţuitorilor. Generaţiile viitoare ar trebui să ştie că au existat cu adevărat oameni buni.

Am străbătut 7.500 km într-o iarnă, în timpul războiului, pe drumurile îngheţate din Republika Srpska, în căutare de interlocutori. Perseverenţa mi-a fost răsplătită: am înregistrat peste o sută de mărturii.

Aş fi terminat cartea în 1996, dacă nu aş fi fost oprită de cei ce se opuneau publicării. S-a întâmplat ceva la care m-aş fi aşteptat eventual în zona de conflict din Bosnia, nici pe departe în centrul oraşului: mi-au spart casa şi mi-au furat mare parte din materialul strâns. Acest incident a încetinit într-adevăr publicarea cărţii, dar nu a împiedicat-o. Din contră, aceasta era dovada faptului că până şi materialul „brut” era valoros, deşi valoarea acestuia a crescut în momentul în care înregistrările au fost furate şi ascunse.

Am petrecut din nou o toamnă întreagă, după război, parcurgând 6.000 km în Bosnia şi Herţegovina, reuşind în cele din urmă să înregistrez material suficient.

Veţi găsi în această carte un număr egal de povestiri spuse de interlocutori musulmani, sârbi şi croaţi, împletite aşa cum au fost împletite vieţile şi soarta lor în Bosnia şi Herţegovina. Cartea reprezintă o colecţie de povestiri individuale din zonele pe care am reuşit să le vizitez. Tragedia trăită de acei oameni e prea mare, ca să poată fi redată într-o singură carte. Dacă aş generaliza în jurul acestui material, ar însemna să abuzez de sinceritatea şi suferinţa acelora, care au găsit forţă să vorbească despre experienţele lor.

Motivul principal pentru care am realizat acest proiect, în ciuda clipelor de opinteală, a fost dorinţa de a reafirma bunătatea drept adevăr fundamental suprem în vremuri în care Răul triumfă, în vremuri de ruină spirituală şi materială, în vremuri în care viaţa unui om nu valorează nimic. Bunătatea, cred eu, va fi temelia viitorului celor trei grupuri etnice pe tărâmul predecesorilor mei.

Oamenii buni, care au găsit tăria necesară în cele mai groaznice vremuri de a depune mărturie pentru bunătatea altor semeni, precum şi toţi cei care au avut curaj, fără a întreba ce preţ vor plăti pentru actele lor de bunătate, sunt garanţia veşnică a autenticităţii motivului meu de a scrie[1].

             – În anul 2000, tu ţi-ai parǎsit, împreunǎ cu familia ta, casa din Belgrad (bǎnuiesc foarte confortabilǎ!) şi ţi-ai cumpǎrat un teren în Sarajevo, unde ţi-ai fǎcut o altǎ casǎ. Ce te-a determinat sǎ te muţi de la Belgrad la Sarajevo?

            Sarajevo şi-a păstrat esenţa, în ciuda tragediei prin care trecuseră cetăţenii în timpul celor patru ani de asediu. Mi s-a părut că, dincolo de problemele existente şi acolo, Sarajevo era locul unde aş fi putut trăi şi lucra, deoarece acest oraş nu este atât de infectat de naţionalism şi ură, aşa cum sunt alte oraşe din ţara mea. Spunând “ţara mea”, mă refer la tot teritoriul fostei Iugoslavii. Nu voi înceta niciodată să percep toate acele regiuni altfel decât aparţinând ţării mele.

            – Având în vedere originea ta sârbo-croatǎ, nu te temi de anumite gesturi cel puţin de inamiciţie, din partea bosniacilor?

            – Înainte de toate, nu am origini sârbo-croate. Am în sânge şase linii etno-naţionale diferite: rusă, austriacă, iudaică, cehă, slovenă şi croată. Până în prezent, nu a încercat nimeni să mă convingă că una dintre ele ar fi mai importantă decât alta, de aceea nu am o identitate etno-naţională. Sunt o persoană cosmopolită, având în vedere că Europa nu mi-e suficientă. De ce m-aş teme de vreun grup etno-naţional din lume?

            – Ai vǎzut pe viu rǎzboiul interetnic din Bosnia şi Herţegovina. Admiţi termenul de genocid al sârbilor împotriva bosniacilor?

            Nu sunt de acord cu termenul “război interetnic în Bosnia şi Herţegovina”! A fost vorba de acte de agresiune vădită, din partea Serbiei şi Muntenegru împotriva Bosniei, în anul 1992, la fel cum au existat acte de agresiune vădită din partea Croaţiei către Bosnia, în 1993. Prin urmare, am fost martora a doua acte de agresiune îndreptate către un stat independent, recunoscut ca atare de ONU. Genocidul din Srebrenica a fost recunoscut şi calificat ca atare de către curţile de judecată, culminând prin decizia definitivă a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie.

            Cunoscând cele întâmplate în Srebrenica, ar fi imposibil să nu folosim termenul de genocid. Oricum, nu aş spune că a fost genocid săvârşit de sârbi. Pur şi simplu nu accept vina colectivă. Fiecare criminal are propriul nume şi prenume.

            În timpul vizitei mele la Sarajevo, am vizitat expoziţia The Siege (Asediul), consacratǎ genocidului de care vorbeam. Crezi cǎ asemenea mǎrturii au darul de a atenua asperitǎţile etnice sau de a creşte tensiunile dintre sârbi şi bosniaci?

            Asediul oraşului Sarajevo a fost cel mai îndelung din istoria modernă a Europei. Au existat 12.000 de victime în rândul civililor, printre care 1.602 copii; 64.000 de civili răniţi şi sute de mii de oameni care au murit de foame, timp de patru ani, fiind privaţi de apă, gaz, curent, medicamente, combustibil. Toţi aceştia au stat permanent în bătaia armelor de foc. O suferinţă atât de profundă nu trebuie dată uitării niciodată, iar expoziţiile dedicate acestor tragedii sunt insuficiente pentru a comemora victimele şi a ridica un semnal de alarmă: asemenea tragedii nu trebuie repetate niciunde în lume! Adevărul nu ar avea cum să amplifice tensiunile dintre diferitele grupări etno-naţionale. Toată lumea ar trebui să ştie ce s-a întâmplat şi din ce cauză, precum şi cine au fost vinovaţii.

            – Esti fondator şi director al Fundaţiie Gariwo. Cu ce se ocupǎ aceastǎ Fundaţie?

            NGO Gariwo (www.gariwo.org) face parte din reţeaua „Grădinile unei Lumi Drepte” (www.gariwo.net) şi a fost înfiinţată în Sarajevo, în 2001. Promovăm curajul civic în rândul tinerilor din Balcani, îndemnându-i să se opună diferenţelor etnice şi religioase, bigotismului, intoleranţei în ceea ce priveşte diversitatea, prejudiciilor de orice natură la adresa oricărui grup, corupţiei, intimidării, atacurilor, agresiunii fizice şi violenţei. În ultimii zece ani, am ţinut peste 900 de seminare publice, la care au participat peste 100.000 de oameni şi care au fost urmate de peste 2.000 de rapoarte jurnalistice; vizitele efectuate la şcoli şi Universităţi, seminarele detaliate, sesiunile de instruire colectivă, şcolile de vară şi cărţile publicate au avut menirea să evidenţieze responsabilitatea civică a fiecărui individ şi să creeze o reţea de tineri dedicaţi şi înzestraţi, cu conştiinţă socială în Balcani. Obiectivul nostru principal este acela de a-i învăţa pe tinerii din Balcani ce este curajul civil, pentru a putea astfel rezista problemelor etnice, religioase, politice, rasiale, sexuale şi altor probleme, precum intoleranţei, corupţiei, intimidării, atacurilor şi abuzurilor.

            Pentru noi, curajul civic este voinţa şi iscusinţa practică de a rezista, de a ne opune şi a pune punct, prin mijloace nonviolente, abuzului de putere exercitat de orice autoritate publică, întreprindere privată sau individ, care îşi neglijează în mod voit obligaţiile sau face uz în mod ilegal, în propriul interes, de pârghiile influenţei lor politice, economice sau sociale – fie că e vorba de viaţa civică şi politică, mass-media, afaceri sau cercurile academice, ecleziastice sau familiale.

            Programul “Educaţie în materie de curaj civic” are rolul de a mobiliza curajul individului.

            Printre obiectivele acestui program se numără: conştientizarea cetăţenilor în ceea ce priveşte problemele morale şi sociale şi scopul fundamental al acestora; încurajarea cetăţenilor de a gândi colectiv şi nu de a se identifica cu anumite grupuri etnice; convingerea cetăţenilor de a-şi asuma schimbarea societăţii; inocularea încrederii conform căreia acţiunile individuale şi colective au şanse de reuşită; instruirea cu precădere a tinerilor, în vederea dobândirii instrumentelor practice, pentru a se opune constructiv.

            În memoria unui coleg ucis în urmă cu şapte ani, din cauză că a avut curaj civic să depună mărturie în cazul unor crime de război săvârşite de personalităţi politice, cu influenţă în prezent, organizăm anual “Premiile Dusko Kondo”, în memoria persoanelor, familiilor sau grupurilor (jurnalişti, de exemplu), care au dat dovadă de curaj moral remarcabil şi care, în situaţii extreme, şi-au dat viaţa pentru vecinii lor sau în numele acuzaţiilor aduse. Prin urmare, filmele despre asemenea eroi şi interviurile acordate de aceştia sunt intens mediatizate pe diferite canale TV, reprezentând modele pentru viitorul acestei zone geografice. Seria de documentare privind aceste personalităţi eroice şi interviurile în care aceştia apar sunt difuzate în prezent la televizor sau promovate în programe educaţionale. Aceştia reprezintă adevărate modele/pilde pentru cetăţeni, îndemnându-i să contribuie la reconstrucţia societăţii civile, într-o regiune care continuă, într-o oarecare măsură, să fie condusă de mâinile de fier ale unor bărbaţi sau de adepţii acestora – urmaşi ai fostei Iugoslavii. Lecţiile pe care le-am învăţat şi pe care încă le învăţăm în situaţii extreme pot fi extrem de importante pentru lumea modernă.

            – Ce ştii despre România? Ai dori sǎ vizitezi ţara mea?

            Fireşte că am cunoştinţe elementare despre România, dar mi-ar plăcea să am ocazia să îţi vizitez ţara şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele prin contact direct cu românii.

Svetlana Broz

Sarajevo, ianuarie 3, 2014


[1]

            Iatǎ un fragment dintr-o relatare (din volumul Good People in an Evil Time), comprimat şi tradus de Simona-Grazia Dima, în articolul Solidaritate şi spirit comunitar în vremuri de restrişte, în Revista românǎ de sociologie, an XXI, nr. 3-4, 2010, p. 269, secvenţǎ care ne aduce aminte, prin cruzime, de ororile naziste: “În relatarea Omoară-i pe ei şi omoară-mă şi pe mine, Sevda Porobić, bosniacă, refugiată din Srebrenica, istoriseşte cum, peste populaţia bosniacă, se instalează în forţă o altă entitate, Republika Srpska. Bosniacii au fost duşi la Fabrica Cinkara. Paramilitarii au separat femeile de bărbaţi, apoi au luat copilaşii din braţele mamelor: îi aruncau în aer şi îi lăsau să cadă pe cuţite. Mamele nu aveau voie să scoată un sunet, altfel le omorau. Au băgat copiii în maşini de măcinat. Le scoteau ochii, le tăiau urechile şi degetele. I-au tăiat unui băieţel de nouă ani carnea de pe braţul stâng şi i-au dat mamei lui s-o înghită. Ea n-a putut şi a leşinat. Le-au dat apoi copiilor sandvişuri otrăvite, privindu-i cum mor. Violau fetele, copiilor le zdrobeau dinţii, le scoteau mâncarea din gură şi, în schimb, le introduceau în loc cizmele. Din familia ei au pierit 11 oameni, din familia soacrei 22; socrul i-a fost ucis, la fel fratele, soţul, sora cu copiii ei şi cumnaţii. Pe cei rămaşi i-au luat cu autobuzul. Şoferul a strigat, atunci când i s-a spus să oprească (ştia că voiau să-i coboare pe bosniaci, ca să-i ucidă), că nu opreşte şi a mers mai departe. La marginea drumului, au văzut cum zăceau mormane de cadavre, unii spânzuraţi, alţii cu mâinile legate la spate, unii prăjiţi pe frigare. Şoferul a refuzat să-i dea pe călători forţelor din Republika Srpska. Striga să-l omoare şi pe el. Deşi voiau să-l împiedice, a scăpat cu maşina mai departe. Era un sârb. I-a dus la Kladanj, la forţele bosniace. Sevda a lucrat şi mai lucrează încă la o familie, ai cărei membri, sârbi, i-au fost ca o mamă şi ca un tată, le-au dat pământ şi au promis să-i căsătorească şi copiii.”

 


 [U1]

Mergi sus