Doctoratul lui Teodor Tihan

Comisia de doctorat: Ilie Rad, Valentin Chifor, Sanda Misiriantu, V. Fanache, Constantin Cublesan

Am participat azi, ca membru al comisiei, la susţinerea tezei de doctorat a prietenului Teodor Tihan, intitulatǎ Perpessicius. Viaţa şi opera, studiu critic. Conducǎtorul ştiinţific a fost profesorul V. Fanache,  ceilalţi membri fiind prof. univ. dr. Constantin Cubleşan, de la Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, prof. univ. dr. Valentin Chifor, de la Universitatea din Oradea, şi subsemnatul, preşedintele comisiei fiind Sanda Misirianţu, care îl înlocuia pe decanul Corin Braga. Sustinerea a avut loc în Sala de consiliu a facultǎţii, ca pe vremea studenţiei mele, cu singura precizare cǎ s-au înmulţit mult portretele profesorilor trecuţi în lumea umbrelor (Liviu Rusu, Iosif Pervain, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea, Gavril Scridon, Ion Pǎtruţ, Mate Gabor). Fiincǎ în salǎ se aflau studenţi masteranzi şi doctoranzi, care trebuiau sǎ asiste la un anumit numǎr de susţineri de doctorat, profitând de prezenţa în salǎ a profesorilor G. Gruiţǎ şi Valentin Chifor, mi-am permis sǎ încep cu douǎ amintiri. În 1977, eram student în anul II al Facultǎţii de Filologie şi mergeam la multe susţineri de doctorate. La un moment dat, s-a anunţat susţinerea publicǎ a unei teze despre Felix Aderca (autor, Valentin Chifor, actualul membru al comisiei). Participa şi fiul scriitorului, Marcel Aderca. Iatǎ, dupǎ 35 de ani, mǎ regǎsesc în aceeaşi salǎ, nu în calitate de student, ci de profesor, membru al unei comisii de doctorat, alǎturi de doctorandul de atunci, Valentin Chifor, acum un respectat profesor universitar, critic şi istoric literar. Le-am urat studenţilor sǎ aibǎ aceeaşi şansǎ ca a mea: sǎ ajungǎ peste 35 de ani profesori universitari!

          A doua amintire era legatǎ de profesorul G. Gruiţǎ, care a elaborat o lucrare despre acordul în limba românǎ, care este pânǎ azi de nedepaşit în domeniu. Profesorul Gruiţǎ a spus atunci douǎ lucruri: cǎ a lucrat la tezǎ 9 ani, corespunzǎtori celor 9 luni, câte sunt necesare plǎmǎdirii unui copil! De asemenea, a mai spus cǎ unii vecini, ştiind cǎ este profesor universitar, erau nedumeriţi cǎ vecinuil lor citeşte … ziarul Sportul. Se aşteptau sǎ citeascǎ ceva mai elevat (cum ar fi, acuma, revista 22, Dilema sau Idei în dialog). Dar domnia sa citea ziarul Sportul tocmai fiincǎ acolo gǎsea cele mai multe exemple pentru ilustrarea diverselor probleme legate de acord!

          Revenind la lucrarea lui Teo Tihan, am spus cǎ am participat pana în prezent, ca membru în comisii, la peste 20 de doctorate, dar teza de faţǎ este cea mai bunǎ pe care am citit-o. Lucrarea mi-a amintit de o observaţie pe care o fǎcea profesorul Ion Zamfirescu, într-un articol din Contemporanul (nr. 19 (1696), 11 mai 1979, p. 2), intitulat Doctoratul: “Cred şi salut cu admiraţie doctoratele care rezumǎ în ele rezultate ale unei munci de-o viaţǎ întreagǎ. Tot pe atâta însǎ, cred şi mǎ bucur de doctoratele tinere, deci nu puncte terminus într-o carierǎ cǎrturǎreascǎ, ci prolegomene ale acesteia, pentru chemǎri şi pentru împliniri viitoare.”

          Doctoratul lui Teodor Tihan face parte din prima categorie. El vine dupǎ o valoroasǎ carierǎ de critic literar, exercitatǎ de autor în paginile revistei Steaua, al cǎrei redactor a fost mulţi ani, activitate care s-a materializat în câteva importante lucrǎri de criticǎ literarǎ.

          Autorul îşi începe lucrarea cu un capitol în care este conturatǎ imaginea Brǎilei natale, localitate situatǎ la interferenţa mitului cu istoria, care a dat literaturii noastre nume celebre, chiar dacǎ ar fi sǎ mǎ refer doar la Mihail Sebastian sau Panait Istrati. Sunt analizaţi apoi anii adolescenţei şi ai studenţiei, ai tinereţii în general, vârstǎ marcatǎ de izbucnirea Primului Rǎzboi Mondial. Participant efectiv pe front, autorul este rǎnit la mâna dreaptǎ, pe care nu şi-o va mai putea folosi niciodatǎ pentru scris. Dar, ca şi Ion Jalea, care şi-a pierdut şi el o mânǎ pe front, fǎrǎ a renunţa din aceastǎ cauzǎ la sculpturǎ, Perpessicius face exerciţii cu mâna stângǎ, doctorandul insistând pe acest detaliu biografic, cu consecinţe vizibile în destinul cǎrturarului. Dupǎ rǎzboi, Perpessicius lucreazǎ, ca profesor, în diverse şcoli din învǎţamântul preuniversitar, stabilindu-se, în cele din urmǎ, la Bucureşti, pentru a îmbrǎţişa cariera de scriitor, de critic literar, etape tratate de Teodor Tihan în capitole separate. Este o epocǎ zbuciumatǎ, care coincide cu instaurarea comunismului în România, în care compromisurile erau la ordinea zilei. Perpessicius se încadreazǎ cu rezerve în noul regim, fǎrǎ a face mari abateri de la principiile care îi guvernau viaţa.

          Teodor Tihan urmǎreşte apoi, cu multǎ acribie, apropierea criticului de manuscrisele lui Eminescu, al cǎror editor profesionist va deveni.          Fiindcǎ problema ediţiei Eminescu a comportat o polemicǎ pe care criticul a avut-o cu Iorgu Iordan, care avea atunci funcţii de conducere la Academie, Teodor Tihan acrediteazǎ ideea, bazatǎ pe unele mǎrturii ale criticului şi ale fiului acestuia, cǎ marele lingvist ar fi fost un adversar al sǎu: “Se pare cǎ, dintre lingviştii Academiei, cei mai înverşunaţi împotriva editorului lui Eminescu au fost Al. Graur şi Iorgu Iordan, dupǎ cum îşi amintea fiul criticului.” (p. 200 din tezǎ). Eu deţin o altǎ mǎrturie, pe care vreau sǎ o invoc, de dragul adevǎrului, fǎrǎ a dori sǎ mǎ erijez în avocatul lui Iorgu Iordan. Iatǎ ce spune Iorgu Iordan într-un interviu pe care mi l-a acordat  în anul 1980: “În corespondenţa cu Al. Rosetti, el (Perpessicius, n. I.R.) era etichetat cu calificativul de <<pestilenţial>>. Perpessicius, ca om, mie nu mi-a fost simpatic. Am avut discuţii cu el în vremea când rǎspundeam eu, ca vicepreşedinte al Academiei, de toate instituţiile de cercetǎri în domeniul social umanist. Şi-am povestit undeva, provocat de băiatul lui, cum s-au petrecut lucrurile când el a reluat munca la ediţia Eminescu. Am fost chiar la Consiliul de Miniştri, ca să susţin continuarea acestei ediţii. Şi am arătat acolo care erau condiţiile de ordin material. Am avut noroc că m-au susţinut doi membri ai Consiliului de Miniştri, obţinând suma de 250.000 de lei pentru fiecare volum. N-am putut fi de părere să i se plătească separat colaboratorii. Suma obţinută era o sumă globală şi, în ce priveşte munca, Perpessicius putea lucra singur, putea lucra cu colaboratorii, îl privea. Ar fi însemnat să încărcăm bugetul (şi aşa încărcat, după părerea conducerii noastre de stat) cu salariul a doi colaboratori şi cu salariul lui Perpessicius însuşi, de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, unde nu mai activa, din moment ce lucra la ediţie.” (Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentari, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 151).

          Domnul Teodor Tihan analizeazǎ apoi meritele avute de Perpessicius în înfiinţarea, cu concusrul lui Mihai Beniuc, a Muzeului Literaturii Române, care a devenit o instituţie de elitǎ a cercetǎrii şi conservǎrii patrimoniului literar naţional, precum şi a revistei editatǎ de acest muzeu, Manuscriptum.

          Alte capitole au în vedere analiza creaţiei poetice a lui Perpessicius, a proiectelor sale romaneşti, dar, mai ales, a activitǎţii criticului literar, subliniind la fiecare capitol atât meritele autorului, cât şi lipsurile manifestate în unele domenii.  De pildǎ, i s-a repoşta cǎ ar fi trǎdat spiritul critici literare, fiind prea generos cu orice carte, deşi concepţia autorului era cǎ un critic literar trebuie sǎ arate într-o carte meritele acesteia, nu pǎrţile mai puţin reuşite (“Cǎci, dupǎ cum bine intuise Cezar Petrescu, în <<menţiunile>> sale, se trǎdeazǎ şi un cititor <<ideal>>, dispus sǎ reţinǎ întotdeauna nu atât defectele, cât, mai ales, frumuseţile ascunse ale cǎrţilor” – p. 115).

          Foarte interesante sunt capitolele în care Teodor Tihan urmǎreşte aventurile sentimentale ale criticului, unele dintre acestea având urmǎri tragice (una din femeile de care se îndrǎgostise s-a sinucis într-un cavou din Cimitirul Bellu).

          Un capitol de concluzii (O jumǎtate de veac în slujba literaturii române) şi o amplǎ bibliografie încheie acest demers critic de excepţie.

          Cartea este scrisǎ cu graţie stilisticǎ, dovadǎ a unui condei exersat în câteva decenii de scris. I-am fǎcut unele observaţii tehnice minore şi i-am sugerat douǎ lucruri: sǎ caute, la CNSAS, dosarul lui Perpessicius, iar la publicarea cǎrţii sǎ utilizeze cât mai mult material ilustrativ.

          În încheiere, comisia s-a retras, a deliberat, acordându-i calificativul “Foarte bien” şi distincţia Magna cum laude.

          Luând cuvântul şi mulţumind, Teo Tihan a spus cǎ şi Camil Petrescu a primit, pentru teza sa de doctorat, Modalitatea esteticǎ a teatrului, aceeaşi distincţie!

Mergi sus