Despre ortodoxia românească în istorie şi contemporaneitate

Tanarul istoric clujean, Mircea-Gheorghe Abrudan

Tanarul istoric clujean, Mircea-Gheorghe Abrudan

I. Profil de istoric. Am primit în dar de la autor, înaintea Sărbătorii Naşterii Domnului, recenta carte semnată de Mircea-Gheorghe Abrudan: Ortodoxia românească în istorie şi contemporaneitate. Articole, eseuri şi note de lectură. Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Predoslovie de PS Macarie Drăgoi, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Editura Renaşerea/ Felicitas Publishing House, Cluj-Napoca/Stockholm, 2019.

Pentru cine nu ştie, precizez că Mircea-Gheorghe Abrudan este unul dintre cei mai valoroşi tineri istorici clujeni. Născut la 22 mai 1986, în Cluj-Napoca, autorul este cercetător ştiinţific III dr. la Institutul de Istorie “George Bariţiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca. A terminat Colegiul Naţional “George Coşbuc” din Cluj-Napoca (2005, secţia germană), după care a urmat, simultan, Facultăţile de Istorie şi Filosofie şi de Teologie Ortodoxă din cadrul Universitătii “Babeş-Bolyai”, pe care le-a absolvit în 2008, respectiv în 2009. În 2013 devine doctor în istorie (Suma cum Laude), iar în 2017 obţine Premiul “Dumitru Stăniloae” al Academiei Române, pentru volumul Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania, între Revoluţia Paşoptistă şi Marea Unire. Evoluţie istorică şi relaţii confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, Sibiu/ Cluj-Napoca, 2015, 934 pagini, iar în 2018 a primit “Crucea Şaguniană” pentru Mireni, din partea Mitropoliei Ardealului.

A publicat zeci de studii, eseuri şi articole în reviste de specialitate sau în volume colective, în limbile română, germană sau engleză.

În cadrul monumentalului proiect editorial, Construind Unirea cea Mare, apărut în 2019, în 8 volume, Mircea-Gheorghe Abrudan a îngrijit și prefațat volumul I, colaborând cu documente la vol. I, II și III. De asemenea, a publicat, singur sau în colaborare, mai multe ediţii din opera unor istorici.

Vorbeşte limbile germană, engleză şi italiană.

Coperta cărţii: Iisus Hristos Pantocrator, Mănăstirea Dragomirna. Foto: Petru Palamar

Coperta cărţii: Iisus Hristos Pantocrator, Mănăstirea Dragomirna. Foto: Petru Palamar

II. Conţinutul cărţii. Cartea conţine un număr de 69 de studii, eseuri, articole şi rememorări, structurate în şase părţi, în funcţie de “tematica loc istorică, teologic-spirituală şi memorialistică”, toate fiind apărute în intervalul 2019-2019, tipărite exclusiv în reviste (fiind omise titlurile aparute în volume colective), mai ales în publicaţii cu profil teologic ortodox: Renaşterea, Telegraful român, Tabor, Ziarul Lumina, Foaia diecezană, Biserica şi şcoala, Chemări la Hristos (Viena), Lumina de Duminică, dar si Astra clujeană sau Astra năsăudeană, un studiu fiind tipărit în revista Semn, publicaţie a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, iar altul în Tribuna afacerilor. Onest, aşa cum fac puţini intelectuali, autorul menţionează la fiecare articol data şi locul primei apariţii.

Ceea ce uimeşte la lectura titlurilor din volum este amplitudinea cercetării, faptul că autorul este stăpân pe arii întinse de istorie românească şi teologie ortodoxă, cum rezultă şi din titluri: de la Sfântul Constantin Brâncoveanu: “Boier vechi şi Domn creştin” sau Personalitatea Sfântului mitropolit Andrei Şaguna, continuând cu “Libertate, Unitate şi Frăţie”: aspiraţiile românilor în 1848 sau Primul Război Mondial şi suferinţele preoţimii din Transilvania şi terminând cu Ortodoxia în Austria sau Comunitatea ortodoxă românească de la München.

A doua observaţie importantă este că, între subiectivitatea teologului (religia este, nu-i aşa, o problemă strict subiectivă a omului!) şi obiectivitatea istoricului, are câştig de cauză, totdeauna, cea din urmă. Când evocă personalităţi laice sau ecleziastice (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul, Iustinian Marina, Nicolae Ivan, David Prodan, Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu), de pildă, autorul nu le construieşte o ipostază hagiografică, ci le relevă luminile şi umbrele lor (unora), invitându-ne mereu să judecăm activitatea şi viaţa lor în contextul epocii, nu exclusiv din perspectiva noastră actuală. “Evaluarea unui personaj istoric – scrie autorul – nu se face decontextualizându-l, nici judecându-i opera şi activitatea în mod trunchiat, selectiv sau episodic, cu scopul vădit de a-l denigra pentu anumite viziuni şi opţiuni exprimate într-un anumit moment ori context” (p. 114). Numai aşa putem înţelege corect anumite atitudini din viaţa unor mari personalităţi: loialismul de nezdrucinat al lui Andrei Şaguna faţă de Casa şi familia imperială de Habsburg, atitudinea Mitropolitului Nicolae Bălan sau a Patriarhului Iustinian fată de regimul comunist etc. De altfel, sunt perfect valabile aici cuvintele Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, care spunea că “mulţi caută proprii criterii de judecată a istoriei, aducând argumente în sensul concepţiei lor subiective”.

Făcându-i un pios portret profesorului Nicolae Edroiu, de pildă, unul dintre mentorii săi, autorul scrie: “Cu sigurantă, ca om, supus slăbiciunilor şi patimilor firii, profesorul Nicolae Edroiu va fi greşit cu voie sau fără de voie, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, de aceea îl rugăm pe bunul Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi cu sfinţii să-l numere! Veşnica lui pomenire, din neam în neam!” (p. 224).

Trebuie remarcat apoi faptul că autorul aduce la lumina, pentru prima oară, documente importante din arhivele vieneze sau din spaţiul germanic în general (surprinzătoare sunt documentele serviciilor secrete austriece despre activitatea lui Andrei Şaguna. Oare despre Eminescu există aşa ceva în arhiva Poliţiei şi a Ministerului de Interne din Viena?)

În fine, autorul nu rămâne cantonat doar în perimetrul trecutului nostru istoric, ci ia atitudine în faţa unor probleme de strictă actualitate, cu care se confruntă ortodoxia românească sau istoria noastră naţională. “Asistăm, din nefericre – scrie autorul – la o veritabilă depreciere şi chiar evacuare a istoriei naţionale din discursul public şi, mai grav, din sistemul şcolar de stat, deoarece orele de istorie s-au împuţinat, iar manualele alternative trec cu vederea (asta dacă nu înfierează sau ponegresc) personalitătile panteonului românesc. / Ne întrebăm, în mod firesc, de unde această atitudine şi cui foloseşte? Se urmăreşte ştergerea memoriie noastre istorice colective şi distrugerea valorilor noastre naţionale şi creştine perene sau e vorba doar de prostie, nepăsare, indiferenţă? Ne putem da singuri un răspuns!” (p. 19-20).

La fel de îngrijorat este autorul observând că Europa este tot mai mult stăpânită “de spiritul raţionalismului individualist, posedată de materialismul vieţii acesteia, de sociatatea liberalistă de consum şi invadată de islam, care a ajuns până-ntra-acolo, să-şi nege propriile rădăcini”, invitaţia fiind aceea de a ne preţui “istoria, cultura şi memoria înaintaşilor la adevărata lor valoare, ca să nu ne dizolvăm în valul globalizării şi al relativismului postmodern.” În fine, nu pot să nu remarc faptul că un împătimit de ortodoxie are curajul de a spune că, în zelul apariţiei de noi biserici, “prea mult kitsch s-a stercurat în construirea bisericilor, atât în ceea ce priveşte arhitectura, cât şi iconografia acestor locaşuri, nu de puţine ori nici una, nici alta fiind nu numai necorespunzătoare, ci de-a dreptul urâte şi necanonice, denotând o lipsă totală de inspiraţie din partea proiectanţilor, intervenţii grobiene ale executanţilor şi prost gust” (p. 478).

III. Unirea ortodocşilor din Transilvania cu Biserica Romei, 1698-1701. Nu există în carte un capitol special dedicat acestei complexe şi complicate probleme, cu urmări vizibile şi dispute până în zilele noastre, deşi autorul recunoaşte că unirea a fost unul dintre “procesele cheie ale istoriei ardelene” (p. 227). Cercetând istoria românilor ardeleni, tânărul istoric nu putea să nu se întâlnească şi cu problema uniaţiei, începută la cumpăna veacurilor XVI şi XVII. De fiecare dată când a vorbit de greco-catolici, autorul a procedat corect, obiectiv, fără atacuri la adresa bisericii-surori, admiţând că trecerea protopopilor şi a preoţilor ortodocşi la uniaţie s-a făcut “pentru îmbunăţăţirea statutului lor social”. Dar probabil că puţină lume din afara zonei ştiinţifice ştie fapte precum acestea: Constantin Brâncoveanu a intervenit la împăratul de la Viena cu o scrisoare, în care solicita “ca românii din Transilvania să nu fie siliţi să treacă la unire”. Uluitor este răspunsul primit de la Viena, care  suna astfel: “Nu este poruncă ca să se facă silă la Uniaţie, numai cine vrea, de bună voie să se unească” (atitudine certificată documentar de o lucrare a iezuitului Andreas Freyberger şi de o cronică braşoveană anonimă – p. 68).

Nu am ştiut, apoi, că din complexul brâncovensc original de la Sâmbăta de Sus “a supravieţuit până astăzi doar biserica mănăstirii, [căci] incinta şi parţial sfântul locaş au fost <<pustiite>> în cursul anului 1785, de către autorităţile austriece, la solicitarea scrisă a episcopului greco-catolic, Grigore Maior.” (p. 61) E adevărat că, prin uniaţie, Viena dorea “ruperea legăturilor culturale şi bisericeşti a românilor ardeleni cu cei din Moldova sau Ţara Românească”, numai că şi în istorie, nu doar în viaţa unui individ, este valabilă vorba că în tot răul este şi un bine (”noroc în ghinion”, zice Ana Blandiana).

Ca o concluzie la această problemă, citez câteva cuvinte despre importanţa Bisericii greco-catolice în istoria neamului nostru, dincolo de nemulţumirile pe care le-a provocat: “Transformarea candelei în far a fost făcută, fără îndoială, de Şcoala Ardeleană, născută în urma unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei. <<Biserica ortodoxă catolică>> română, organizată între anii 1697-1701, ne-a reaşezat pe harta Europei în locul cuvenit şi indicat de sorgintea noastră, făcând din români o veritabilă punte de legătură între cei doi <<plămâni>> creştini ai vechiului continent divizat (după metafora Sfântului Ioan Paul al II-lea)” (Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, din prefaţa la vol. Cristian Bădiliţă, Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc. Prefată de Ioan-Aurel Pop, Editura Vremea, Bucureşti, 2019, p. 7).

III. Limbajul şi stilul lucrării. O altă calitate a acestei lucrări o constituie stilul şi limbajul folosit. Este vorba de un limbaj care se înscrie în orizontul propriului deziderat al autorului: “accesibil, dar care să poarte totodată amprenta spiritului ştiinţific academic”. Numeroase titluri au aparat critic bine redactat, fraza este una armonioasă, şlefuită, care foloseşte deopotrivă termenii arhaico-religioşi (afierosit, odrăslit, târnosit, a fi depus = a fi demis etc.), dar şi cei neologici actuali (a accesa, contributor, decident, a derula, lobby  etc.). Uneori, în fluxul narativ sunt incluse versuri cunoscute, după metoda textualistă, ca în acest final de articol: “Era nimic altceva decât exaltarea bucuriei împlinirii acelui vis, <<copil al suferinţei>>, de jalea cui răposaseră <<şi moşii şi părinţii>> atâtor generaţii de români ardeleni” (p. 386). Sau, cu altă ocazie: “Toţi aceşti sacerdoţi români din jurisdicţia de altădată a Episcopiei Aradului şi-au luat în serios rolul de păstori sufleteşti şi apostoli ai românismului, îndeplinind cu responsabilitate şi demnitate vocaţia pe care Andrei Mureşanu o înscrisese atât de frumos şi de sugestiv în ultima strofă a poemului său paşoptist, Răsunet, scriind: <<Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină, deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt>>” (p. 408). Autorul nu ezită să foloseacă epitetul caracterizator, metafora sau exemplul insolit, asemânându-se, prin aceste însuşiri, cu stilul marelui istoric, Florin Constantiniu. Dacă e adevărat că ceea ce omul admiră aceasta îl şi defineşte, nu ne mirăm că, vorbind despre o carte reeditată a lui Virgil Cândea, tânărul istoric spune că în lucrarea respectivă istoria este zugrăvită “prin intermediul unui limbaj accesibil, dar elegant şi parfumat, care trimite la savoarea de altădată a limbii române” (p. 229).

IV. Recomandări şi sugestii. Dacă editura (editurile) la care a apărut cartea ar fi avut un redactor de carte, aşa cum era pe vremuri, înainte de 1989, sunt convins că multe din observaţiile pe care le semnalez eu le-ar fi făcut acesta. Sunt chestiuni de detaliu, deci neesenţiale, dar care trebuie făcute, pentru că autorul este oarecum la începutul carierei sale ştiinţifice.

Astfel, în multe texte se repetă pasaje sau pagini întregi, mai ales când este vorba de acelaşi subiect (ex. p. 49-58; 104-272; 159-168; 161-174; 271-278;  362-380), fapt explicabil la prima apariţie a textelor, în reviste diferite. La reluarea în volum, pasajele care se repetă ar fi trebuit eliminate sau reformulate.

Istoricii, teologii, sociologii şi alte categorii de specialişti nu acordă nicio atenţie transcrierii ştiinţifice a textelor, care înseamnă respectarea tuturor particularităţilor fonetice, morfologice şi lexicale ale textului. Modificarea acestora (în sensul actualizării) trebuie făcută printr-o Notă asupra ediţiei sau printr-un paragraf din prefaţa cărţii (să notez, totuşi, că autorul este printre puţinii care foloseşte varianta sânt, când transcrie vechiul sînt, aşa cum recomandă normele academic actuale). Alte detalii: în cadrul fiecărei secţiuni, titlurile trebuie orânduite strict cronologic; când un citat nu intră în fluxul narativ, ci urmează după două puncte, acesta trebuie să înceapă cu majusculă (p. 163, 224, 228, 234); eliminarea unui cuvânt sau pasaj dintr-un text se face obligatoriu prin croşete […], principiu care nu este respectat întotdeauna (p. 22, 41 etc.); regimul virgulei trebuie îmbunăţăţit, pentru o mai bună claritate a frazei, virgula trebuind pusă în situaţiile obligatorii (înaintea unor subordonate, a verbelor la gerunziu etc.); articolul posesiv-genitival (al, a, ai, ale) este în multe situaţii greşit folosit; despărţirea cuvintelor în silabe are numeroase erori; nu înţeleg apoi zelul editurilor pentru economisirea spaţiului tipografic, în dauna regimului alineatelor, care marchează trecerea la o nouă idee (pe foarte multe pagini am sesizat acest inconvenient); numele lui Topârceanu (p. 167) trebuie ortografiat cu i: Topîrceanu, conform voinţei autorului; era bine să fie eliminate toate asperităţioe stilistice (pleonasmele – a-şi aduce aportul – în loc de a­-şi aduce contribuţia), cacofoniile (“dumnezeiască care”; “istorică ca”); ed. este prescurtarea pentru ediţie, nu pentru editură; trebuie să fie aplicate normele din DOOM-2, privind scrierea titlurilor de publicaţii: Telegraful român (nu Român), Biserica şi şcoala (nu Şcoala), Tribuna afacerilor (nu Afacerilor)  etc.; se cere consecvenţă în scrierea cuvântului ecleziastic şi a derivatelor (se folosesc ambele variante: ecleziastic şi eclesiastic).

O carenţă a cărţii este şi lipsa ilustraţiilor, mai ales când sunt valorificate documente rare sau unice, scoase pentru prima oară la iveală (ex.: tabloul pictorului Dumitru Cabadaef, din 1926, cu Ioan Lupaş vorbindu-le românilor adunaţi pe Platoul Romanilor, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918; memoriul academicienilor Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Al. Lapedatu, Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir, privind propunerea de ridicare la rangul de arhiepsicop a episcopului Nicolae Ivan, Gramata de hirotonie a episcopului Andrei Şaguna, dată la Carloviţ, la 18 aprilie 1848 etc.).

V. Concluzii. Mircea-Gheorghe Abrudan este unul dintre cei mai performanţi tineri istorici clujeni, alături de Iuliu-Marius Morariu, Mihai-Octavian Groza şi Marius Eppel. Sunt convins că actualii cercetători şi savanţi în domeniul istoriografiei vor transmite ştafeta cercetării unor mâini competente şi vrednice. Să le fim recunoscători că ei studiază cu obiectivitate şi competenţă istoria neamului, invadată de adepţi ai demitizării valorilor noastre naţionale.

În Istoria Ţării Româneşti, stolnicul Constantin Cantacuzino  scria următoarele cuvine, valabile şi în cazul cărţii lui Mircea-Gheorghe Abrudan: “Cu dreptate iaste a da toţi mari mulţămite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci cu toate ostenelele lor au folosit viaţa de obşte, adică traiul tuturor.”

 

 

 

 

 

Mergi sus