Despre cartea “Seniorul Corneliu Coposu”

          img160Graţie eforturilor făcute de Fundaţia “Corneliu Coposu”, centenarul naşterii Seniorului a fost marcat, în 2014, de numeroase manifestări culturale, artistice, editoriale şi mediatice. Astfel, în luna mai, cu ocazia Înǎlţǎrii şi a Zilei Eroilor, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, din oraşul Sighet, manifestǎrile tradiţionale i-au fost dedicate acestuia, prin masa rotundă „Cum l-am cunoscut pe Corneliu Coposu”, la care au participat personalităţi importante ale spaţiului nostru public. Acolo s-au lansat şi două cărţi:  Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, ediţia a III-a, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2014, şi Marin Pop, Monografia familiei Coposu, între istorie şi memorie, Editura Caiete Silvane, Zalǎu, 2014.  Au mai apărut, cu ocazia centenarului: Jurnal din vremuri de razboi de Corneliu Coposu (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2014); File dintr-un jurnal interzis, sub îngrijirea Doinei Alexandru (Editura Vremea, Bucureşti, 2014). Ȋn acest context aniversar se înscrie şi volumul Seniorul Corneliu Coposu, avându-i ca editori coordonatori pe Cristian Fulger, nepot de soră al lui Corneliu Coposu şi vicepreşedinte al Fundaţiei “Corneliu Coposu”, şi pe Tudor Călin Zarojanu, jurnalist şi scriitor cunoscut, cartea apărând la prestigioasa editură Humanitas.

          Aşa după cum spune unul dintre editori, Tudor Călin Zarojanu, „cartea de faţă este o încercare – aproape disperată – de a reconstitui cât mai exact momentele semnificative din viaţa celei mai importante personalităţi politice pe care generaţia mea, a celor născuţi în anii ‘50, a avut norocul să o vadă aievea. Direct sau indirect, l-am cunoscut cu toţii pe Corneliu Coposu şi, deşi este foarte puternic imboldul de a descrie ce a însemnat pentru fiecare dintre noi – în primul rând, ca exemplu de moralitate –, nu cred că mai e nevoie să spunem ce fel de om era. În schimb, pentru a-l înţelege cu adevărat – şi nu numai pe el, ci şi perioada în care a trăit –, am pornit de la ideea că ar fi binevenită o recapitulare a faptelor.”

          Volumul de faţă se constituie din două părţi distincte. Astfel, în prima parte, după un cuvânt de compasiune al Regelui Mihai, trimis în ţară la moartea lui Corneliu Coposu, şi un eseu al unui elev, câştigătorul primei ediţii a concursului de eseuri despre Corneliu Coposu, Claudiu Marcus, putem citi mărturii ale celor care l-au cunoscut şi au colaborat direct cu Corneliu Coposu: Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, cunoscuta jurnalistă de la Europa Liberă, Preafericirea Sa cardinalul Lucian, Doina Cornea, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioaniţoiu, Liviu Hagea, fiul omului politic Constantin Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, jurnaliştii Christian Mititelu, Marilena Rotaru şi George Arion, Ion-Andrei Gherasim (primul şi ultimul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu), Răsvan Dobrescu, Simina Mezincescu şi Mircea Popa-Zlatna. La acestea se adaugă şi eseurile avându-i ca autori pe Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Bogdan Murgescu, Dan Pavel şi Ioan Stanomir.

          Din textele acestor autori rezultă cât se poate de clar un portret al omului Corneliu Coposu, simbol al “patriotismului luminat” şi al “naţionalismului liberal”, un adevărat “Havel al românilor”  (Vladimiri Timsăneanu), pe care au ajuns să îl respecte şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi, adeverind parcă două versuri din piesa Răzvan şi Vidra, a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu: “Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău/ E silit a recunoaşte că eşti bun şi el e rău”. Ȋn articoilul său evocator, Simina Mezincescu citează un mic text, care confirmă cele spuse mai sus. La moartea lui Corneliu Coposu, la sediul PNŢ-CD s-a deschis o carte de condoleanţe, în care dânsa a găsit următoarea însemnare, făcută de fostul lider comunist, Alexandru Bârlădeanu, cel care s-a bucurat de o anumiă notorietate după 1989, datorită faptului că fusese unul dintre semnatarii “Scrisorii celor şase”, dar şi acela care, în decembrie 1989, împreună cu Silviu Brucan, i-au interzis lui Corneliu Coposu să se adreseze, prin intermediul TVR, românilor. Dar iată textul din cartea de condoleanţe: “Am fost tineri deodată, am intrat în politică în acelaşi timp. Fiecare din noi şi-a ales calea. Astăzi pot să spun că tu, Cornele, ai ales calea cea bună!”. Semnat: Alexandru Bârlădeanu.

          Evocările reconstituie profilul moral al omului Corneliu Coposu, valori care ar putea intra în ceea ce Tudor Vianu numea “idealul clasic al omului”:  bunătate, generozitate, altruism, modestie, incapacitatea de a-i urî chiar şi pe foştii lui torţionari. N-a dorit averi şi funcţii, iar întâlnirea cu Gheorghe Gheorghiu-Dej e elocventă în acest sens (Corneliu Coposu a refuzat postul de consilier juridic la Consiliul de Miniştri). Sugestiv mi se pare faptul că liderul ţărănist a dat una dintre cele mai bune traduceri ale poeziei Şi dacă…, de Rudyar Kipling, o poezie care corespundea concepţiei şi filosofiei sale de viaţă, idee pe care o regăsim şi în poezia Rugă, scrisă în închisoare: “Cerne, Doamne, liniştea uitării,/ Peste nesfârşita suferinţă!/ Seamănă întinderi de credinţă/ Şi rodeşte roua îndurării!// Răsădeşte dragostea şi crinul/ Ȋn ogorul năpădit de ură!/ Şi aşterne, peste munţi de zgură,/ Liniştea, iertarea şi seninul!”. Corneliu Coposu a fost omul care nu şi-a piertut niciodată speranţa, în cei 15 ani de închisoare şi doi de domiciliu forţat, în satul Rubla, din judeţul Brăila, pentru că, aşa cum spunea el într-o altă poezie scrisă în închisoare şi dedicată surorilor sale, “Cât dealul de-ar fi suferinţa, nădejdea cât bobul de mei,/ Frăţia susţine credinţa şi dă aşteptării temei”.

          Mulţi dintre autorii evocărilor amintesc de caracterul vizionar al lui Corneliu Coposu. Astfel, în timp ca marea majoritate a românilor credeau, în urma propagandei intense, că regimul comunist este veşnic şi reprezintă “visul de aur al omenirii”, Corneliu Coposu afirma, încă în decembrie 1968, după cum rezultă dintr-o notă informativă a Securităţii, că “falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară” (p. 41). La fel de vizionar a fost Corneliu Coposu şi în privinţa garantării de către ţara noastră a proprietăţii (cerinţă prevăzută în Constituţia din 2003), a intrării României în NATO şi în Uniunea Europeană. Un singur lucru nu s-a adeverit: ca România să devină o monarhie constituţională, aceasta fiind, în concepţia Seniorului, “cea mai bună formă de guvernare pentru ţara noastră” (p. 127), previziune care nu s-a adeverit, fiindcă republica nu a fost instaurată prin voinţa poporului, ci prin pumnul lui Vîşinsky şi tancurile sovietice, iar cei 45 de ani de comunism au inoculat românilor mentalitatea republicană. Mai aflăm, din această carte, şi o idee mai puţin cunoscută, povestită de Nicoale M. Constantiescu. Ȋn primele luni ale anului 1990, Coposu ar fi hotărât, împreună cu Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu, să-l lase pe Ion Iliescu singur în competiţia electorală pentru preşedinţia României, “delegitimând astfel nuanţa de democraţie pe care voia să o dea FSN-ul alegerilor. Era evident că, din adevărata opozţie, doar aceştia doi puteau  (el refuzase să candideze), din partea puterii niciun acolit al lui Iliescu nu ar fi îndrăznit să i se opună acestuia, iar ca să pui un om de paie, un necunoscut, s-ar fi făcut însuşi Iliescu de râs. Ideea lui Corneliu Coposu era că, pus în faţa acestui fapt, Iliescu se va vedea forţat să accepte propunerea pe care i-o făcuse, de a reinstaura monarhia constituţională în România” (p. 180). Numai că, aşa cum este obiceiul la români, cu puţin timp înaintea alegerilor, Radu Câmpeanu s-a răzgândit, ceea ce l-a determinat şi pe Ion Raţiu să intre în competiţie. Rezultatul se cunoaşte…

          Alte pagini ale acestei prime părţi constituie un excelent prilej de reflecţie pe marginea destinului omenesc. Horia-Roman Patapievici ne aminteşte că, în martie 1953, când murise Stalin, mulţi români erau “disperaţi” de moartea acestuia, care ne luase, totuşi, Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Insula Şerpilor, tezaurul şi libertatea. Cu aproximativ o lună înainte, murise la Sighet Iuliu Maniu, pe care Coposu îl numeşte “mântuitor de neam robit şi apărător de ţară”, dar pentru moartea căruia (e drept, mai puţin mediatizară ca a lui Stalin), românii nu mai aveau lacrimi! E de amintit aici şi sugestiva comparaţie pe care o face domnul Horia-Roman Patapievici între o pagină din romanul Noaptea de Sânziene, al lui Mircea Eliade, şi mulţimea care îl conducea pe ultimul drum pe Corneliu Coposu: e vorba de “întoarcerea în ţară a sufletelor soldaţilor ucişi la Cotul Donului: ţăranii ieşiţi noaptea la malul apei cu lumânări aprinse, spre a însemna cu lumina lor drumul de întoarcere acasă, iar armata de suflete venind pe firul apei după această lumină, amestecând-şi freamătul întoarcerii cu zgomotul continuu şi înfundat al apei curgătoare. Aşa arătau, la lăsarea nopţii, şi oamenii care aşteptau să vadă, în pelerinaj, rămăşiţele pămânetşti ale lui Corneliu Coposu.” (p. 92).

          Mulţi autori arată, de asemenea, umorul pe care îl manifesta Corneliu Coposu în diverse împrejurări. Ȋntr-o zi, de pildă, în faţa biroului său se adunaseră foarte mulţi oamnei, care voiau să-i vorbească. Ȋntre cei care aştepta se afla şi Marilena Rotaru, jurnalistă la TVR, pe care Seniorul a invitat-o imediat în birou. Pentru ca oamenii aşzaţi la coadă să nu vocifereze că a trecut peste rând, a spus: “Voi vorbi cu toată lumea… Doamna a făcut un centenar cu Cella Delavrancea… Ȋncerc să mă contaminez şi eu… Cine ştie?” (p. 153).

          La fel de interesantă este şi partea a doua a cărţii, care conţine informaţii detaliate privind viaţa şi activitatea lui Corneliu Coposu. Sunt foarte multe note informative ale Securităţii, din cele 16 volume ale dosarelor sale de Securitate. De reţinut că nu se găseşte între aceste documente nicio delaţiune a sa la adresa unui coleg sau cunoscut. Dimpotrivă, când i se pun în faţă delaţiunile altora, Corneliu Coposu încearcă să îi scuze pe aceştia. Iată ce spune despre un asemenea caz: “Nu cred [...] să fi redactat nota ca o răzbunare contra mea, deoarece eram în termeni cât se poate de buni. Mai curând cred că, pe vermea când acestor note nu li se dădea importanţă, ci erau trecute în arhivă, a redactat-o şi D-sa, spre a-şi justifica activitatea, aşa cum se întâmplă de obicei, departe fiind de intenţia de a-mi face vreun rău” (p. 237). Propriile sale declarţii, date în faţa organelor de anchetă, sunt “ireproşabile din punct de vedere stilistic, dar şi moral”, după cum scrie T. C. Zarojanu (apropo de aceste declaraţii, era de dorit ca ele să nu fie culese cu un corp de literă mai mic decât restul textulului, fiindcă importanţa lor este foarte mare, după cum trebuia dată şi sursa documenterlor din dosarele de la CNSAS).

          Volumul Seniorul Corneliu Coposu (cu peste 30 de fotografii) constituie un frumos omagiu adus la centenarul naşterii celui considerat, de multă lume, preşedintele moral al României şi care va rămâne “reperul moral de amintirea căruia vor trebui mereu să se teamă: răii şi bunii; cei cu conştiinţa murdară şi cei care se pretind cinstiţi; duşmanii lui de moarte şi cei ce i se consideră discipoli”, după cum scria Ana Blandiana.

Mergi sus