“Democraţia costǎ!” (marţi, 24 iulie 2012)

         Am auzit aceste vorbe spuse de Theodor Stolojan, pe vremea când era prim-ministru. Se referea la una din campaniile electorale, gestionate de guvernul sǎu. Într-adevǎr, alegerile libere costǎ: plata membrilor comisiilor, tipǎrirea buletinelor de vot, ca sǎ nu mai vorbesc de afişe, fotografii, bannere, publicitate în ziare printate şi on-line etc. Mi-am amintit de vorbele lui Stolojan în aceste zile, în plinǎ campanie pentru referendum. Cutia mea poştalǎ este doldora de materiale publicitare, în care suntem îndemnaţi sǎ votǎm pro sau anti-Bǎsescu. Multe ediţii ale ziarelor se distribuie gratuit. Dar ele au costat, desigur, iar cineva plǎteşte toate aceste costuri. Adicǎ noi toţi. Partidele sunt finanţate şi din bani publici, dar şi din surse private. Mǎ gândesc adesea ce s-ar fi putut face cu aceşti bani. Câte drumuri s-ar fi putut asfalta, câte spitale s-ar fi putut moderniza, câte obiective s-ar fi putut realiza în plan cultural. În timpul celor douǎ mandate de preşedinte ale lui Traian Bǎsescu, au fost organizate douǎ referendumuri, pentru suspendarea acestuia. La primul referendum nu a putut fi suspendat şi probabil cǎ aşa se va întâmpla şi acuma, respectiv în 29 iulie. Dar banii cheltuiţi nu se mai pot recupera.

            Adevǎrul este cǎ nu numai democraţia costǎ, ci şi dictatura. Îmi amintesc cǎ şi în timpul regimului comunist mergeam la vot, deşi rezultatele se cam ştiau dinainte, nu ar mai fost fost nevoie de suvragiul popular. Ca sǎ nu mai vorbesc de numeroasele plenare şi congrese, de vizitele “de lucru”, când oamenii erau scoşi din fabrici şi uzine şi aliniaţi pe traseul coloanei oficiale sau participau la diverse mitinguri.

              Dar sǎ dau şi alt exemplu. În 2-5 martie 1941 şi 9-16 noiembrie 1941, ca sǎ îşi legitimeze regimul, Ion Antonescu a organizat douǎ plebiscite, cu vot deschis şi oral, la urne existând liste separate pentru cei care urmau sǎ spunǎ NU. Rezultatul a fost cel scontat: 99,99% voturi DA, la primul plebiscit, şi aproximativ 99% la cel de-al doilea. Aşa cum va spune Iuliu Maniu, un asemenea plebiscit “era complet lipsit de libertatea necesarǎ manifestǎrii opiniilor şi sentimentelor adevǎrate ale ţǎrii” (Cf. Ilie Rad, Incursiuni în istoria presei româneşti, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008, p. 137).

        Într-un interviu pe care l-am fǎcut cu Doamna Mǎriuca Vulcǎnescu, fiica cea micǎ a lui Mircea Vulcǎnescu, dânsa îmi spunea cǎ, dupǎ instaurarea dictaturii personale, la 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a decretat o nouǎ Constituţie, care legifera instaurarea dictaturii regale, sfârşitul regimului parlamentar, introducerea pedepsei cu moartea etc. Desigur, pentru a o legitima, şi Carol al II-lea a organizat un referendum. Nu cunosc rezultatele acestuia, dar ştiu cǎ Mircea Vulcǎnescu s-a numǎrat printre cei 277 de cetǎţeni din Bucureşti, care au votat împotriva textului noii Constituţii, deşi votarea s-a fǎcut prin vot deschis, chiar la sediul instituţiei unde îşi desfǎşura fiecare activitatea. “Acest lucru – îmi spunea Doamna Vulcǎnescu – dovedeşte curajul de a­-şi asuma riscul votului împotriva Constituţiei, deşi era director al Datoriie Publice”. (cf. Ilie Rad, Un ardelean la Bucureşti, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 33).

Mergi sus