De la peceţi la ştampile, în România (luni, 30 iulie 2012)

               Am încercat azi sǎ îmi recuperez banii investiţi într-o cǎlǎtorie fǎcutǎ, cu 34 de studenţi, la Bucureşti, la începutul lunii iunie. Am toate documentele necesare, emise de Consiliul Judeţean Cluj (care a sponsorizat integral excursia) şi de Rectoratul UBB, documente pe care sunt aplicate multe semnǎturi şi ştampile. Totuşi, ca sǎ intru în posesia banilor, mereu mai trebuie câte ceva. Acum mi se cere o lista a tuturor studenţilor participanţi (desigur, cu semnǎtura lor). Toţi studenţii sunt în vacanţǎ, plecaţi din Cluj, unii chiar din ţarǎ.

           Unul dintre sutele de lucruri care m-au uimit, când am fost în America, în anul 2000, a fost lipsa ştampilelor. Simpla semnǎturǎ a decanului, a Preşedintelui Universitǎţii, a unui anumit funcţionar era suficientǎ pentru a-mi obţine drepturile care mi se cuveneau. Aici încrederea omului în om era maximǎ (cǎ şi asta a fost o greşealǎ s-a dovedit la 11 septembrie 2011).

       În România, suspiciunea este maximǎ. De aceea este nevoie de zeci de semnǎturi şi aprobǎri pentru ceva. Iar asta nu e de azi, de ieri, ci de secole. Pe vremuri, drepturile asupra pǎmântului sau asupra altor bunuri erau certificate prin peceţi domneşti. Sinonimul ştampilelor de azi. Aşa s-a nǎscut expresia “ai carte, ai parte”. Carte are aici sensul de document, de scrisoare (cu pecete, evident).

           Aceastǎ suspiciune face parte din zestrea noastrǎ geneticǎ.

Mergi sus