De la ciuma si holera la virus

 

Motto: “Este stupefiant contrastul dintre natura care explodeaza de culoare în acest moment şi care înfloreşte şi feţele trase ale trecătorilor.”

                            Pascal Brukner

 

Fara cuvinte

Fara cuvinte

Preliminarii. Ideea domnului profesor Lautenţiu Şoitu, de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, de a reuni într-un volum impresii şi trăiri despre Covid-19 – virusul despre care încă nu am scăpat –, mi se pare excelentă. Pe măsură ce trece timpul, faptele se estompează, detaliile se uită, informaţia adevărată nu mai poate fi reconstituită integral. Am trait eu însumi o situaţie similară, anul trecut, când Doamna Irina Petraş, preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, a propus să edităm un volum despre Revoluţia română din decembrie 1989. Scriind contribuţia mea (până la urmă, volumul nu a mai apărut), am constatat că multe fapte nu le mai ştiam, cronologia evenimentelor îmi juca feste, iar unele detalii pur şi simplu le uitasem.

De aceea sunt convins că proiectatul volum va reflecta cu fidelitate experienţa celor care s-au angajat să contribuie la realizarea lui.

Cum a început pandemia pentru mine. În îndelungata istorie a omenirii, au existat multe boli nimicitoare, unele cu nume exotice, precum ciumă, holeră, lepră, tifos, care au făcut milioane şi milioane de victime, fără alegere în funcţie de clasă socială, vârstă, valoare etc. (Hegel, de pildă, a murit de holeră, la vârsta de 61 de ani). Dintr-un articol al domnului Ştefan Cazimir, Covid-19 – ciuma zilelor noastre (România literară, nr. 16-17, anul LII, 17 aprilie 2020, p. 4), aflu un lucru stupefiant, şi anume că “numărul anilor în care s-a abătut peste noi ciuma este neverosimil de mare: 1443, 1476, 1480, 1495, 1660, 1676, 1706-1707, 1718, 1735, 1737-1738, 1756, 1784, 1787, 1792, 1793, 1795”. Din acelaşi articol am aflat că acest virus are precursori, Covind-19 fiind al 7-lea coronavirus din seria celor infecţioase pentru om. Dar virusul Covind-19, prin aria de răspândire şi agresivitatea manifestată, reprezintă un caz fără precedent în istoria umanităţii.

În a doua jumătate a lunii ianuarie 2020, am beneficiat de o mobilitate Erasmus, la Universitatea Coimbra din Portugalia. Răspândirea virusului ucigaş nu luase încă amploarea pe care o are în prezent. Gândeam, ca toţi oamenii, că virusul va rămâne în Wuhan şi că pe noi nu ne va atinge. E psihologia omului, care crede că mereu altcineva poate fi victima unei boli, nu şi el însuşi. E adevărat că, în ultima parte a lunii ianuarie, urmăream oarecum îngrijoraţi, la Porto şi Coimbra (oraşele unde am stat, în Portugalia), ştirile la TV şi vedeam că virusul pătrunsese şi în Europa, dar iarăşi credeam că pe noi nu ne va atinge. În aeroportul din Madrid, am văzut doar două persoane care purtau mască, dintre românii care se întorceau acasă.

La începutul lui februarie, imediat după terminarea sesiunii şi a vacanţei la Universitate, am apucat să îmi ţin doar două cursuri la anul II. După care s-a decis suspendarea cursurilor, iniţial pe două săptămâni, apoi pe termen nelimitat şi trecerea întregului proces didactic în online. (Cred că prima universitate clujeană care a luat o astfel de decizie a fost Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu”, care are foarte mulţi studenţi străini.) Au urmat apoi decredarea stării de necesitate pe întregul treitoriu al României, ordonanţele militare etc. Foarte disciplinaţi, ne-am izolat în casă, aprovizionarea ne-au făcut-o (şi ne-o fac în continuare) băieţii noştri.

Am uitat să spun că am devenit şi eu, şi soţia, persoane de peste 65 de ani (eu în februarie, Doina în martie). Dacă în Portugalia eu am beneficiat de anumite avantaje datorită vârstei (la transportul feroviar, la intrarea în muzee etc.), acum vârsta s-a transformat în dezavantaj, pentru că nu pot ieşi din casă decât între orele 11,00-13,00.

A converti răul în bine. Este un devăr îndeobşte cunoscut, anume că în tot răul există şi un bine (“noroc în ghinion”, îi spune Ana Blandiana) şi că datoria omului este să încerce să transforme acest rău în bine, oricât de mare ar fi disproporţia dintre bine şi rău. (N. Steinhardt a transformat suferinţa sa din închisoare în fericire, a se vedea cartea sa, Jurnalul fericirii.) Este exact ceea ce am încercat să fac în cele, iată, peste două luni de izolare la domiciliu.

Pe lângă micile pauze pe care mi le-am luat, pentru munca în grădina de lângă casă (săpat, plantat, tuns iarba etc), am lucrat non-stop, de dimineaţa până seara, la volumul Scrisori către Liviu Rusu, un proiect pe care l-am amânat ani de zile, deşi era un proiect “de suflet”, pentru că l-am cunoscut bine pe marele estetician clujean, de anvergură internaţională. Va fi un volum de peste 800 de pagini, cu peste 250 de scrisori şi alte documente, provenite de la circa 100 de corespondenţi, care va aduce în faţa cititorilor o lume dispărută (“O lume veche-mi reînvie”, cum zicea Goga). A fost o mare provocare pentru mine, deşi am mai publicat încă trei volume de corespondenţă (Geo Bogza, Ştefan J. Fay şi Mircea Zaciu-Octavian Şchiau), dar acum aventura fost parcă mai fascinantă. Mă refer la descifrarea unor scrisori adesea ilizibile (Al. Dima, Ion Oana, N. I. Popa, Ion Vlasiu, Ion Didilescu), continuând cu redactarea fişelor de dicţionar pentru autorii mai puţin cunocuţi (Al. Viţianu, Doina Graur, Vasile Cărăbiş, Ştefan Iacob, Virginia Şerbănescu, Iulian Gavăţ, Nicolae Trifoiu, Nicolae D. Pârvu, Graţian C. Mărcuş, Ion Mircea Enescu, Ion Didilescu, George Corbu) sau ale unora care erau atunci la începutul carierei lor (Ioan Iacob, Dumitru N. Zaharia). Nu mai vorbesc de cele peste 800 de adnotări care au fost necesare, în ideea de a oferi un oarecare model pentru cum trebuie publicat un document literar.

În paralel cu această muncă istovitoare, mi-am ţinut cursurile online (am avut marele avantaj că aveam cursuri tipărite la toate materiile predate), am participat, tot online, la şedintele de departament şi de Consiliu al facultăţii, am redactat mici studii-eseuri pentru trei volume collective: Cuvinte din copilărie, Istorii literare româneşti (unde am vorbit despre Lepturariul lui Aron Pumnul) – ambele volume coordonate de Irina Petraş – sau Mircea Ciobanu la 80 de ani (comentând interviurile acestuia cu Regele Mihai), o iniţiaivă a colegului Marius Miheţ.

Mirajul internetului. În perioada de izolare, am stat destul de mult conectat la internet, urmărind ştirile, citind mesaje trimise de diverşi prieteni şi cunoscuţi, cu puncte de vedere, opinii şi păreri despre acest virus. De la teorii conspiraţioniste până la critici aduse clasei politice, mesaje umanitare, apeluri pentru diverse donaţii, închiderea unor site-uri de ştiri – totul s-a găsit pe internet. Aşa am aflat de moartea scriitorului Paul Goma, victimă a coronavirusului. Tot în perioada de izolare mi-au murit un coleg de facultate (poetul Ion Urcan) şi o fostă profesoară (Viorica Pamfil), dar n-am putuit să-i conduc pe ultimul drum, din cauza restricţiilor impuse de pandemie. Deşi mă uit rar la TV, acum am avut timp şi chef să văd un film, iar acesta a fost unul excelent, Aliatul, cu Marion Cotillard şi Brad Pitt.

Dar apropo de mesajele venite pe mail, iată o poezie a lui Iosif Brodski (poet, eseist și dramaturg rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1987), care mi-a fost trimisă de colegul şi prietenul (“fratele”, cum ne gratulăm noi) Mihail Guzun, prof. univ. dr. la Universitatea de Stat din Chişinău, o poezie scrisă în 1970 şi care se intitulează, atenţie… Nu ieşi din odaie!, ultimul vers conţinând cuvântul virus. Ce capacitate anticipativă pot avea poeţii, Iosif Brodski, în cazul de faţa, al cărui mormânt l-am văzut acum câţiv ani, în insula San Michele din Veneţia.  Deci:

                  NU IEȘI DIN ODAIE…

Nu ieși din odaie și nu comite greșeala.
N-ai nevoie de Soare, dacă fumezi plictiseala.
După ușă nimic n-are sens, mai ales – bucuria.
Doar la toaletă – și repede închei călătoria.

O, nu ieși din odaie, nu chema nici un taxi,
Pentru că spațiul este compus dintr-un coridor și
Se termină cu contorul. Iar dacă va intra o fată
Și va deschide gura, alung-o nedezbrăcată.

Nu ieși din odaie. Spune că te-a tras curentul.
Peretele și scaunul sunt minunate! Acesta-i sentimentul.
De ce să ieși de acolo, unde seara te vei întoarce grăbit,
La fel cum ai plecat, dar pe deasupra schilodit?

O, nu ieși din odaie. Dansează bossa-nova, că se aude,
Gol în palton și în pantofi pe picioarele goale și ude.
În antreu miroase a ceară de schiuri și a varză cu moare…
Ai scris atâtea litere; de prisos va fi următoarea.

Nu ieși din odaie! O, lasă doar odaia să bănuiască
Cum arăți și ce simți, ca ființă omenească.
Trăiește incognito! i-a spus la mânie formei substanța.
Nu ieși din odaie! Afară, pe semne, nu este Franța.

Nu fi prost! Fii ceea ce altul să fie nu poate.
Nu ieși din odaie! Oferă-i mobilierului libertate.
Contopește-te cu tapetul. Încuie ușa. Fă-ți din dulap baricadă
Împotriva timpului, cosmosului, erosului, rasei și virusului din stradă.
1970

Traducere din limba rusă de Igor Guzun

(Să notez că o poezie similară, pe care ar fi scris-o Puşkin despre coronavisus, în 1827, cu ocazia izolării sale din cauza horelei, s-a dovedit a fi un fake news, cum au demonstrat perietnii mei, Richard Müller-Schmitt, din Germania, şi Mihail Guzun.)

Mulţi colegi şi prieteni mi-au spus că, în starea de izolare, şi-au făcut ordine în case, cămări, pivniţe, magazii, poduri, prin arhivele personale, albumele cu fotografii, rafturile cu casete audio sau video etc.

Am înregistrat cu interes noile cuvinte impuse de noile realităţi: carantinare, contacţi (“Un jandarm din Argeş , depistat pozitiv la testul pentru Covid-19. A avut 9 contacţi direcţi.”), distanţare socială (termen cam impropriu, fiind vorba, de fapt, de o distanţare fizică de semenii noştri), izolare la domiciliu, izoletă, ordonanţă militară etc.

Prefer să las, pentru altă ocazie, analiza peisajului mediatic din România, pe timpul crizei, ca şi atitutudinea unor intelectuali ai noştri, foarte activi înainte de pandemie. Dar nu pot să nu remarc, cu plăcere, articolele academicianului Ioan-Aurel Pop, despre bătrâni, despre medici, despre poziţia bisericii etc. Dar e de reflectat, în orice caz, la ceea ce a scris Radu Preda, cunoscutul teolog, despre aceste două aspecte: “Media, iarăși, cum spuneam, penală. Un spectacol de isterie și morbiditate. Fără pauză. 24 din 24. Nu este, pe viitor, permis să mai fie tolerată maniera «jurnalistică» de menținere a tensiunii sociale, de exacerbare a fricilor personale. Dacă vrem să învățăm ceva din criza actuală, trebuie reașezat complet peisajul mediatic. Licențele trebuie reînnoite după criteriile gestionării unei situații grave. Or, la acest capitol, cu excepția (la limită) a TVR, toate celelalte, dar chiar toate, cad.

O tăcere asurzitoare în aceste săptămâni: intelectualii. De regulă vocali, partizani, moralizatori, directorii de opinie au dispărut, s-au refugiat în scorburile supraviețuirii personale. Cu două-trei excepții, mulțumesc Andrei Pleșu, vocile cetății și-au luat vacanță.” (Cf. https://www.napocanews.ro/2020/04/post-criza.html. Data accesării: 28 aprilie 2020)

Eu, care n-am nicio stimă pentru majoritatea politicienilor, am fost în situaţia de a aprecia prestaţia acestora. Cred că autorităţile noastre au făcut exact ceea ce trebuia – ceea ce au făcut, de fapt, toate guvernele din lume. De aceea nu i-am înţeles pe cei care nu au respectat restricţiile ordonanţelor militare, unii fiind găsiţi vinovaţi şi amendaţi sau întocmindu-li-se dosare penale. Evident că s-au înregistrat şi unele excese din partea forţelor de ordine, dar şi acestea trebuie înţelese, pentru că şi jandarmii sau poliţişti sunt oameni, supuşi greşelii. Am apreciat apoi solidaritatea dintre oameni, cultura voluntariatului, care s-a manifestat din plin în aceste zile. O menţiune specială merită Biserica, pentru modul în care a înţeles să respecte ordonanţele militare, inclusiv cu ocazia Sărbătorilor Pascale, sfintelor Paşti fiindu-le aduse oamenilor la domiciliu, în condiţii stabilite de igienă. Desigur, am toată stima pentru medici, cei care sunt în prima linie a luptei pentru viaţă. Dar nici eu nu pot fi de accord cu panourile publicitare, în care medicii cu mască şi stetoscop apar cu o aură în jurul capului, ca nişte sfinţi! Înşişi medicii au considerat că este la mijloc o blasfemie!

Infectarea cu Covid-19 – un caz real. O foarte bună prietenă din Franţa a trăit pe viu, cum se spune, acest virus. Am rugat-o să-mi povestzească experienţa prin care a trecut.

“Nu ştiu cum am luat virusul, adică ştiu, dar nu înţeleg. Fiica mea este medic, un medic foarte apreciat în municipiul nostru. Atât de apreciată, încât i s-a propus să devină consilier municipal. În această funcţie, desigur că a fost la multe întâlniri, a dat mâna cu o sumedenie de oameni. Dar acasă noi stăteam izolaţi, eu aveam camera mea, fiică-mea, soţul şi nepotul aveau camera lor. Vorbeam doar prin semne, ca să diminuăm transmiterea virusului.  Care virus este foarte viclean, se desface la căldură, se sfarmă şi se împrăştie în aer. De aceea unii medici nu înţeleg cum pot fi infectaţi.

Boala a început la mine cu temperatură (38 cu 8), cu dureri de cap, fără tuse, dar cu dureri în gât, urmate de o stare ciudată, de o slăbiciune foarte mare.

Timp de trei zile, fiică-mea m-a tratat acasă, cu medicamente, dar văzând evoluţia bolii, după aceea a chemat salvarea. Francezii  au la spitale trei secţii: terapie intensivă, urgenţe şi tratament şi recuperare. Eu am fost internată la urgenţe, apoi am fost mutate la secţia de tratament şi recuperare.

Virusul cauzează o infecţie pulmonară, respectiv cheaguri de sânge în plămâni, iar acestea sunt cauza decesului. La spital, medicii nu mi-au pus ventilatorul clasic, ci doar tuburi în nas, cum vedem prin filme, ca să am oxigenul necesar. Mi s-a administrat un tratament cu un medicament american, care să dilueze sângele, să nu apară cheagurile. După două zile, am fost dusă în sala de tratamente şi recuperare, luând antibiotice şi anticoagulante.

În spital nu puteam dormi. Paturile sunt groaznice, speciale, făcute din ţevi de metal, cu un mecanism care îţi permitea să îţi ridici partea cu perna sau cea a picioarelor, creându-se la mijloc o adâncitură. Era imposibil să dorm aşa, aveam frisoane, stări de frig. Nopţile erau un chin.

S-a nimerit să fac 78 de ani în spital. Au venit medicii cu flori, cântece etc. Dacă apăsai un buton, veneau urgent 1-2 persoane.

Remarc apoi curăţenia exemplară. Zilnic se făcea toaleta bolnavilor, se schimba faţa saltelei, se spăla (dezinfecta) zilnic, şi de zece ori pe jos. Asistentele şi îngrijitoarele aveau echipamente complete, parcă erau extratereştri. În picioare purtau nişte pantofi speciali, din pâslă, am înţeles că de unică folosinţă. Mâncarea a fost foarte bună. Imediat după internare, am fost întrebată ce fel de alimenţatie folosesc şi în funcţie de opţinea mea, la prânz puteam să aleg între 4-5 feluri.

Mă simt încă slăbită, dar sunt vindecată şi imună.

E important de ştiut că reinfectarea nu mai este posibilă pentru mine, pentru că organismul devine imun la acest tip de virus.

Aşadar, diagnosticul mi-a fost pus de propria mea fiică, speriată de ce se putea întâmpla: «Puteam să te omor!…»

Nota de plată a fost pe măsura serviciilor oferite: 4000 de euro, pentru zece zile de internare. Noroc că fiica mea, fiind angajată a spitalului, a benficiat de o substanţiala reducere a cheltuielilor.”

Concluzii. După atentatele din 1 septembrie 2001, s-a spus că lumea va fi alta. Nu a fost alta, cu excepţia unor măsuri de securitate, care s-au luat în aeroporturi şi avioane. Sunt absolut convins că şi acum va fi la fel. Oamenii uită repede şi nu prea învaţă din experienţele trecutului. Ce a învăţat omenirea din zecile de războaie care au avut loc, chiar dacă ar fi să ne referim la ultimele două războaie mondiale? Cursa înarmărilor continuă, războaiele din Orientul Mijlociu continuă! Poluarea va reveni. Economia îşi va reveni şi ea, în ciuda pierderilor imense cauzate de acest virus, Covid -19.

Ceva se va schimba totuşi! La multele spaime existenţiale (războiul atomic, dezastrele naturale, războiul bacteriologic etc.) se va mai adăuga încă o spaimă: aceea că un alt virus, cu o altă “tulpină”, va fi oricând posibil. Cu aceleaşi consecinţe pe care le-a avut acest Covid-19. Dar totu-i trecător.

Aş vrea să termin citând O poveste cu Solomon, a scriitorului israelian de limba română, Dorel Schor, pe care am citit-o pe blogul lui Liviu Antonesei, în 27 martie 20120:

“Solomon, fiul regelui David, copil fiind, se juca prin curtea palatului regal. În timp ce se juca, a observat că din palat a ieşit  bijutierul palatului, foarte trist si apăsat. Solomon a observat tristeţea de pe chipul bijutierului şi l-a intrebat:  «De ce sunteţi  trist?»  «Cum sa nu fiu trist? M-a chemat regele David, tatăl dumitale, şi mi-a spus să-i fac un inel din ce material vreau eu, dar acest inel să aibă două însuşiri: când mă voi uita la el, când sunt trist, inelul acesta să mă bucure, şi când mă voi uita la el, fiind bucuros, să mă întristeze. Mi-a zis să fac un aşa inel, că mă plăteşte cât vreau eu, dar, dacă nu reuşesc să-l fac în 24 de ore, unde-mi sunt picioarele, acolo-mi va fi capul. Acuma, cum poţi să faci un aşa inel, care să-ţi schimbe pe loc bucuria în tristeţe şi tristeţea-n bucurie; te uiţi la el şi GATA, te-ai transformat – asta e imposibil, şi înseamnă că mi-am pierdut viaţa.»

Solomon, care era înţelept încă din copilarie, i-a răspuns: – «O, E AŞA DE SIMPLU!  Faceţi  tatălui meu un inel, pe care să scrieţi 3 cuvinte ebraice :  ‘גם זה יעבור’ (gam zeh yaavori), care înseamna  «ŞI ASTA VA TRECE!» (this too shall pas). De câte ori se va uita tatăl meu, când e trist, va vedea scris pe inel că o să treacă, şi când va fi tare vesel, iar se va uita la inel şi va şti că toate veseliile pământeşti sunt trecatoare. Când inelul va fi gata, veţi fi plătit regeşte de tatal meu, el va fi mulţumit şi dumneavoastra veţi rămâne în VIATĂ!»”

                                                                                                        Ilie Rad

P.S. În revista  Formula AS, din 17 aprilie 2012, citesc următoarele rânduri, scrise de Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat şi nepoata lui Ion Pillat: „Pentru mine, lucrurile au stat un pic diferit, fiindcă acum o lună am trecut printr-o operaţie complicată, pentru o boală care s-a reactivat după 20 de ani. A fost o încercare atât de grea, încât ceea ce a urmat, afară, în societate, a fost floare la ureche. Totul s-a întâmplat cu o viteză incredibilă. Nici nu știam ce să fac, unde să mă internez, și, deodată, au apărut în jurul meu tot felul de îngeri, care m-au ajutat și mi-au arătat cât de iubită sunt, de fapt, căci nu știam… Revelaţiile pe care ţi le aduce traversarea unei boli sunt formidabile, capeţi o înţelegere la care, pur și simplu, nu ai acces când totul e bine și normal în jurul tău. Tocmai de aceasta, felul în care eu trăiesc ceea ce se întâmplă în momentele actuale de criză e foarte diferit de ceea ce trăiesc alţii. Lu-mea e îngrozită, văd la televizor o crescândă panică… nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de frică. E adevărat că aceeastă încercare pe care o parcurgem face și mai acută conștiinţa trecerii noastre pe pământ”.

Mergi sus