Corneliu Baba, Modelele (1964)

Anul trecut, Doamna Irina Pe traş ne-a invitat să participam la un proiect ingenios. Dan Breaz, curator la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, a selectat 45 de tablouri ale unor pictori contemporani, apoi scriitorii şi-au ales câte un tablou, având obligaţia să scrie un text inspirat de acest tablou.

Mi-am ales tabloul Modelele, de Corneliu Baba.

Eu am făcut un comentariu al tabloului, ceea  ce a fost destul de greu, pentru că nu am mai avut un astfel de exercitiu.

Mai jos se vede ce am scris.

 

Corneliu Baba, Modelele, 1964

Corneliu Baba, Modelele, 1964

Tabloul intitulat Modelele, din 1964, este o pictură datând din perioada mediană a creaţiei lui Corneliu Baba (1906-1997), aflată, aşadar, între etapa peisagistică şi a vieţii rustice (seriile de peisaje şi tablourile inspirate de răscoala din 1907) şi ciclurile maturităţii depline şi ale senectuţii (marea suită de Arlechini, ciclurile Regele nebun, Pietà şi Spaimele). Într-un secol zguduit şi pe plan artistic de numeroase -isme (cubism, suprarealism, abstractionism, fauvism, suprematism etc.), Corneliu Baba a rămas fidel unor elemente ale picturii clasice, fiind influenţat de Grigorescu şi Tonitza (care i-a fost profesor la Iaşi), dar mai ales de El Greco, Rembrandt şi Goya, “sfinţii săi aleşi”, cum spune pictorul, motiv pentru care a fost etichetat de unii ca “necontemporan”.

Tabloul Modelele, deşi puţin comentat de critica de artă, are deja marca inconfundabilă a lui Corneliu Baba, prin cel puţin trei caracteristici: portretistica, natura statică inclusă în tablou şi paleta cromatică.

Deşi nu s-a născut la ţară, Baba a rămas fidel vieţii rustice, ţăranii fiind identificaţi cu universul însuşi, cu pământul (un tablou din 1976, cu un cerşetor, se numeşte Pământul).

În Modelele vedem o familie de ţărani deveniţi orăşeni, în contextul schimbărilor petrecute în România după 1944, mutaţi de la casa rustică în blocul citadin. Originea lor socială este data mai ales de femeia din stânga, cu capul acoperit, cu pieptul lăsat şi cu mâna la gură, gest atât de specific ţărăncilor noastre, trădând modestie, discreţie, asumarea destinului  etc. Soţul ei nu este îmbrăcat nici ţărăneşte (gulerul cămăşii albe nu mai are motive populare, cum aveau ţăranii din tabloul Constituirea gospodăriei colective, din 1950), dar nici cu tunica muncitorească, precum activistul care asistă la înscrierea ţăranilor în gospodăria colectivă, din acelaşi tablou. La fel de simplu sunt îmbrăcate şi fata şi fetiţa, ambele cu mâinile pe masă (se ştie că Baba a acordat o mare importanţă mâinilor personajelor). Bărbatul dintre fată şi fetiţă pare a fi pictorul însuşi, prin  cel puţin patru detalii: faţa lunguiaţă, ochelarii, eşarfa albă din jurul gâtului şi pletele peste urechi, detalii pe care le găsim în autoportretele pictorului. Ca şi zugravii de biserici, Baba şi-a intercalat uneori propriul chip în unele picturi (o face vizibil în Concetăţenii, din 1974, de pildă).

Ceea ce impresionează la toate persoanele din tablou este privirea (la fel ca privirea femeii dintr-o capodoperă a artistului, Odihnă la câmp, 1954), sugerând tristeţe, resemnare, asumarea destinului, teama (precursoarea spaimelor de mai târziu), dar în acelaşi timp demnitate, aşa cum spune pictorul într-o confesiune: “Oamenii mei intenţionez mereu să fie tăcuţi, gravi, fără a fi îndobitociţi de mizerie. Îi vreau demni. Eroi anonimi, personaje admirabile pentru drame sau epopei mari…” Nu se vede nicio urmă de bucurie pe feţele lor, nici măcar pe al fetiţei, care nu are niciun zâmbet, fiind maturizată parcă prea devreme. E o aluzie foarte discretă, dar fermă, la realităţile româneşti ale epocii, care va deveni pregnantă în ciclurile Arlechini sau Regele nebun, toate sugerând dictaturile secolului XX. Ca şi minerii sau oţelarii din picturile omonime, aceşti “concetăţeni” sunt “trişti pentru nişte oameni de tip nou”, cum afirma pictorul însuşi, considerat de Tudor Vianu “pictor al omului”.

Natura statică încorporată în tablou este formată dintr-o cană, o farfurie goală, un fel de ştergar alb (“merindare”), în care se ţinea mâncarea pentu a o proteja şi a o menţine caldă, peste care este o carte groasă, probabil Biblia (gest de curaj al pictorului). Încăperea strâmtă în care stau aceşti ţărani-orăşeni este una tipică blocului citadin, la fel ca mobilierul (scaunul este rustic, dar masa pare făcută la fabricile de mobilă!). Nu ştim ce este pata albă de pe perete (calendar, tabloul de nuntă al părinţilor), dar înclinarea cadrului alb sugerează şi ea o lume care şi-a ieşit din matcă. Iar predominanţa culorilor gri, maro şi negru este cât se poate de sugestivă pentu cadrul general al tabloului şi în răspăr cu regimul triumfalist impus de regim.

             

Mergi sus