Aveiro, “Venetia Portugaliei”

Gondolele din Aveiro

Gondolele din Aveiro

Una din excursiile de doar o jumătate de zi turistică (respectiv 4 ore) era cea la Aveiro, oraş situat pe coasta de vest, pe o lagună (Ria de Aveiro) şi, desigur, nu am putut-o rata. Cu atât mai mult cu cât aveam să vedem şi celebra Costa Nova. La 8,30, urcam, din nou, într-un microbus de 8 persoane, cu un tânăr drept ghid. Am pornit spre sud-est, cumva în direcţia Coimbra şi Lisabona, traversând râul Douro, pe podul Dom Luis I, pe malul stâng, oprindu-ne, pentru scurt timp, la un hotel din Gaia, de unde trebuia luat încă un turist, un american (a cărui nevastă, aveam să aflam, lucra acolo la o multinaţională, iar el, ca să nu se plictisească, bătea Portugalia, în lung şi lat, cu aceste excursii organizate).

          Prima întrebare pe care ne-a pus-o ghidul a fost dacă ştim ceva despre Aveiro (pronunţat Aviru). Toată lumea ştia că era oraşul numit “Veneţia Portugaliei”. Ghidul ne-a mai întrebat dacă am vizitat vreodată Veneţia italiană şi, da, toţi cei prezenţi fuseserăm şi pe-acolo. “Ei bine, ne-a liniştit ghidul, Aveiro nu seamănă deloc cu Veneţia!” Asta ne-a descumpănit, în bună măsură, şi ne-a dezamăgit. Oraşul avea, ce-i drept, un canal navigabil, prin centrul său, în legătură cu oceanul, dar cam asta era analogia! Curiozitatea noastră însă nu a scăzut prea mult, gândindu-ne că trebuie să fie ceva special, totuşi, acolo, că prea era lăudat ca punct de atracţie turistică. Distanţa de parcurs nu era mare, iar drumul devenea tot mai interesant, pentru că diferenţa climatică era tot mai evidentă, decorul sugerând o regiune mediteraneană, mult mai caldă decât în Porto. Se înmulţeau mlaştinile, palmierii, iar pe stâlpii de înaltă tensiune apăreau tot mai des cuiburi de barză, populate deja în februarie. Uneori, aceste cuiburi erau amplasate pe trei-patru nivele, de parcă era un bloc de locuinţe!

          Prima oprire a fost pe Costa Nova, o mică localitate cu case de vacanţă, înghesuite pe o fâşie de pământ aflată între plajă şi lagună, păzită de intemperiile oceanului Atlantic prin dune imense, ca nişte ziduri de apărare ale unei cetăţi. Staţiunea era cochetă, cu plajă şi esplanade largi, umbrite de palmieri. Încă nu era sezon turistic, de aceea localitatea era mai mult pustie. Ici-colo, câte un proprietar discuta cu un specialist despre renovări. Farmecul aşezării îl dădeau casele din lemn (palheiros), pictate în dungi verticale, de diferite culori, vesele. Aflăm că, initial, construcţiile serveau de adăpost modest pentru pescari şi magazii pentru capturile lor piscicole. Singurele culori pe care şi le permiteau erau negru şi roşu închis. Se mai păstra o asemenea locuinţă tipică. Ni s-a părut stranie, cel puţin, dacă nu chiar morbidă, în ciuda soarelui care strălucea vesel. Restul locuinţelor păstrau, în cea mai mare parte, arhitectura veche, doar culorile înviorau localitatea. Nuanţele predominante erau cărămiziul, albastrul (cu varianta bleumarin), verdele închis, dar mai vedeai şi câte un galben şi chiar tradiţionalul negru. Dungile colorate alternau cu dungile albe. Există, din păcate, şi câteva construcţii din beton, care par din alt “film”! Plaja de la Costa Nova este o atracţie turistică foarte solicitată, pentru nisipul său, dar şi pentru accesibilitatea oferită de transportul public din Aveiro.

          Popasul n-a fost mai lung de 20 de minute şi am pornit spre Aveiro (aflat la vreo 11 km depărtare). Ştiam că are în jur de 80.000 de locuitori şi că este un oraş industrial important, port la Atlantic şi, lucru foarte interesant, deşi nu are nicio plajă, este flancat de două fâşii de nisip cunoscute, Costa Nova şi Barra, prinse în meandrele lagunei. Denumirea latină a localităţii, Averium (“Locul de adunare a păsărilor”), se pare că derivă din cuvântul de origine celtă, aber (însemnând “gura râului”). Încă din Antichitate, fusese un centru de exploatare şi comercializare a sării, obţinute din mare. Pe drum, am zărit marile bazine naturale, în legătură cu oceanul, în care se obţine sarea de mare, prin evaporarea apei, o străveche metodă.

          În Aveiro, aveam planificată o plimbare pe unul dintre canale (oraşul e străbătut de o reţea de canale), cu o bărcuţă cu motor, ce imita gondolele veneţiene. Existau două asemenea tipuri de ambarcaţiuni. Unele mai simple (moliceiro), fără multe ornamente pictate, în care am urcat şi noi, care se foloseau, în trecut, pentru recoltarea de alge (folosite ca îngrăşământ natural). Altele se întreceau în imagini din viaţa cotidiană sau ornamente florale cât mai colorate. Bărcile acestea, hai să le spunem cu indulgenţă “gondole”, au cam 15 m lungime şi până în 2 m lăţime, aşa că turiştii pot sta confortabil pe băncile laterale. Nu am avut parte de gondolieri puşi pe cântat, doar o tânără ne dădea câteva informaţii în portugheză şi engleză… Din când în când, atunci când barca urma să vireze pe canale înguste şi fără vizibilitate, fata suna dintr-o mica goarnă…

Plimbarea a durat aproximativ o oră, putând să vedem specificul caselor de pe mal, care erau construite pe pământ stabil, nu ca în Veneţia. Arhitectura era heterogenă: vreo 3-4 case modeste, vechi, din lemn maro, prelucrate împotriva acţiunii corozive a salinităţii aerului din regiune, mai multe în stilul art nouveau, câteva în stilul manuelin, cu faţadele ornate cu faianţă decorativă, şi altele moderne (ce păreau să devenină dominante), ansambluri rezidenţiale (în unele, cum ne spunea ghidul, apartamentele costând şi un milion de euro!) şi hoteluri. Un Centru Cultural pentru spectacole, congrese ori conferinţe se găseşte, din 1995, într-o veche fabrică de ceramică, deschisă în 1896 şi închisă în 1916, însă păstrată perfect.

Barca noastră trecea pe sub poduri şi podeţe, fiecare cu povestea lui: Ponte de Carcavelos (care făcea legătura între minele de sare şi oraş), Ponte Pedonal Circular (cel mai mare) etc.  Podul Carcavelos este considerat, conform tradiţiei, podul îndrăgostiţilor. Podul Pietonal Circular, proiectat de Luis Viegas, care nouă ni s-a părut, mai degrabă, opera lui Calatrava, face legătura cu alte două canale mai mici. Un alt pod te ducea cu gândul la unul celebru, din Paris, numai că, în loc de lacăte (interzise de Primărie), erau atârnate, de îndrăgostiţi, panglici colorate. Nu puteam, apoi, să nu remarcăm un pod destul de lat, care avea în centru o gaură cu diametrul cam de 3 metri, acoperită cu o reţea de plasă, la suprafaţă fiind plantaţi copaci ornamentali, care păreau o oază de verdeaţă în mijlocul unui pod. Am mai aflat, deşi nu am mai avut timp s-o vedem, că există o piaţă proiectată de Gustave Eiffel.

Vizitarea oraşului a fost exgtrem de scurtă, aşa încât nu am avut timp să vedem nici Catedrala Misericordia, nici Muzeul din Aveiro, aflat într-o veche mănăstire dominicană de maici (sec. XV), asupra căruia ne atrăsese atenţia José Saramago. Există acolo sarcofagul Prinţesei Ioana (1452-1490), fiica regelui Afonso al V-lea, beatificată în 1693, sarcofag ce pare a fi cel mai frumos din câte am văzut în scurta şedere în Portugalia, încrustat cu marmură de diferite culori. (În multe biserici şi catedrale din Portugalia am văzut sarcofagele unor regi, regine, arhiepiscopi, episcopi etc., fiinţe care au dorit să rămână nemuritori şi astfel. Câtă deosebire de Tolstoi, bunăoară, care şi-a  dorit să aibă un mormânt cât mai simplu, la Iasnaia Poliana, în mijlocul naturii, pentru a se contopi, după moarte, cu aceasta!)

În plus, în acelaşi muzeu, se află un Iisus crucificat, despre care acelaşi Saramago scrie: “Este o figură stranie, pleşuvă sau părând astfel. Nici măcar nu are coroana de spini: s-o fi pierdut. Iar stranietatea este imediat dată de anatomia puţin obişnuită: nu este corpul slab, cu care suntem învăţaţi, nu are subţierea pe care sfârşeala trunchiului şi a membrelor inferioare o accentuează; dar nici nu este vreun atlet rubensian şi nici mortificare de cărnuri vlăguite, atât de mult pe gustul lui El Greco, de pildă. Este doar un om, un biet om de statură medie, al cărui schelet nu ţine seama de proporţiile clasice. Are piciorul scurt, trunchiul cuiva care a trebuit să îndure poveri şi ochii cei mai umani pe care călătorul i-a întâlnit de-a lungul acestei prea lungi preumblări. Aşezat acolo sus, îşi lasă capul să atârne, ne oferă faţa sa. Şi din şase locuri diferite, de unde l-am privi, şase expresii diferite ne arată, într-un fel care este deopotrivă treptat şi brusc, subit. Cu toate acestea, dacă spectatorul ar trece foarte încet, dintr-o poziţie în alta, fără a zăbovi în ele, într-o geometrie poligonală, atunci ar vedea cum acest chip este succesiv adolescent, matur şi bătrân, cum totul în el trece prin seninătate, pace, agonie, moarte, un surâs vag, prin intemporalitate, dacă o exista aşa ceva. Ce Hristos este acesta, de care nimeni nu vorbeşte? Spune ghidul că, din câte se pare, a fost făcut în Burgos, de nişte arabi convertiţi la creştinism, astfel explicându-se anatomia altei rase, chipul exotic.”  Nu trebuie să ne mire faptul că sculptorul maur l-a înfăţişat pe Iisus după chipul şi asemănarea sa. Ne amintim că, în Biserica din Densuş, una din cele mai vechi biserici din România (datând din secolul XIII), una dintre picturi îl înfăţişează pe Iisus Hristos în costum popular specific zonei Haţegului!

Aveiro e un oraş viu, tineresc, în primul rând datorită studenţilor sau masteranzilor, care frecventează Universitatea (care are şi studii politehnice), şi cele 92 de hectare ale campusului (în care poţi găsi tot ce e necesar pentru studiu, sport sau relaxare). Instituţia este printre cele mai renumite, cu aproximativ 12 000 de studenţi, având cam 9% din totalul acestora, străini. Aici a studiat, ca masterandă, şi o fostă elevă strălucită de-a noastră, Marcela Man (Dietrich), care ne-a deschis, într-un fel, dorinţa de a vizita Aveiro. În 1973, când se deschideau porţile acestei Universităţi, anumite linii de studiu sau programe (telecomunicaţii, matematici aplicate, cercetare ambientală) erau revoluţionare în Portugalia.

Nu puteam pleca din Aveiro fără să cumpărăm un desert specific locului, “ovos moles” (“ouă moi”), făcute, evident, dintr-un amestec de gălbenuş de ou (crud), zahăr şi făină, totul învelit în hârtie de orez sau napolitane, în formă de scoici. Ni s-au părut scumpe pentru buzunarul nostru şi nici n-am fost prea încântaţi de gustul mult prea dulce pentru noi, dar… “de gustibus non disputandum”!

                                                                        Doina şi Ilie Rad

Mergi sus