“Anǎ, zorile se varsǎ! (joi, 18 octombrie 2012)

          Ultimele pregǎtiri pentru simpozionul care va începe mâine. De mare ajutor mi-au fost admirabilele mele doctorande, Otilia, Adela şi Angela, dar şi studentele Monica Nistor şi Bianca Dumitru. Toate m-au ajutat la tot ce a presupus organizarea manifestǎrii (pregǎtirea mapelor, difuzarea afişelor, mediatizarea acţiunii, realizarea expoziţiei de carte, întâmpinarea oaspeţilor, filmǎri, fotografii etc.). Mǎ simt extrem de confortabil în prezenţa lor, sunt fericit de existenţa acestor relaţii deosebite, în condiţiile unei lumi pline de rǎutǎţi, invidii, orgolii etc.
Dupǎ masǎ, cu maşina la aeroport, pentru a-i aştepta pe A.P. şi A.S. I-am condus la hotel, apoi ne-am dus la Casa Ardeleanǎ, un restaurant cu specific tradiţional. A fost o searǎ superbǎ, petrecutǎ în compania unor oameni cu adevǎrat excepţionali. Încǎ o datǎ se adevereşte o vorbǎ a lui Edgar Papu, pe care cred cǎ mi-a spus în interviul pe care l-am fǎcut cu marele savant: cu cât un om este mai erudit, cu atât el este mai modest. În ciuda muzicii puţin cam tare, am putit discuta în voie, despre toate: filosofie, viaţǎ, memorii, experienţe trǎite de fiecare.
Momentul culminant al serii l-a constituit solicitatea A. (pe care am aflat cǎ o cheamǎ şi Ana), ca solista sǎ interpreteze melodia Anǎ, zorile se varsǎ! O melodie superbǎ (mai ales în interpretarea lui Ioan Bocşa), cu un text de mare profunzime, pe care îl transcriu aici (sublinierea versurilor din cele trei texte îmi aparţine):

Anǎ, zorile se varsǎ,
Lasǎ-mǎ sǎ mǎrg acasǎ,
La copchii şi la nevastǎ!
Anǎ, zorile se varsǎ!
Anǎ, mândra mea frumoasǎ,
Stânge lampa de pe masǎ!
Lasǎ-mǎ şi nu mǎ lasǎ!
Anǎ, zorile se varsǎ!
Cǎ nevasta-i numai una
Şi copchiii totdeauna!
Dorul face cale-ntoarǎ,
Anǎ, zorile se varsǎ!
Este descris, în aceste versuri populare, un sentiment pe care îl regǎsim în multe poezii de dragoste le lui Tudor Arghezi, cum ar fi în Cântare:

Ce sufǎr mi se pare cǎ-ţi este de durere,
De faţǎ-n tot ce naşte, de faţǎ-n tot ce piere,
Apropiatǎ mie şi totuşi departatǎ,
Logodnicǎ de-a pururi, soţie niciodatǎ.
Acelaşi sentiment al iubirii contradictorii îl regǎsim şi în poezul De-abia plecaseşi, pe care o consider una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura românǎ şi pe care o reproduc integral:
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Mergi sus