4. Despre firea românilor

Scrisori cǎtre Ion Brad (IV)

                             4. Despre firea românilor

                                                                                               Luni, 27 ianuarie 2014

                             Stimate Domnule Ambasador,

          Am discutat puţin, în cartea noastrǎ, despre profilul spiritual al poporului român, un subiect aproape tabu în anii regimului comunist, probabil pentru a nu genera discuţii şi trimiteri la ideea de rasǎ, la dictatura nazistǎ, care îşi propusese sǎ clǎdeascǎ un om nou, deşi, dacǎ vǎ amintiţi, şi regimul comunist ţintea la fǎurirea unui om nou, devotat patriei şi partidului, cu o înaltǎ conştiinţa revoluţionarǎ etc. Încǎ o datǎ se vede cât de asemǎnǎtoare erau cele douǎ regimuri dictatoriale!

          Dupǎ Revoluţia din decembrie 1989, interesul pentru studierea profilului poporului nostru a crescut simţitor. Este suficient sǎ amintesc de volumul Firea românilor. Volum coordonat de Daniel Barbu. Ediţia a II-a, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, în care sunt prezentate o serie de opinii ale unor cǎlǎtori strǎini despre firea noastrǎ ca popor. A reapǎrut, de asemenea, cunoscuta lucrare a lui Dumitru Drǎghicescu, Din psihologia poporului român, apǎrutǎ iniţial în 1907, reeditatǎ apoi în nu mai puţin de patru ediţii (1995, 1996, 2003, 2006).

          Aş vrea însǎ sǎ vǎ atrag atenţia supra unui autor necunoscut (nereţinut d ecartea lui Daniel Barbu), Kurt Tucholsky, Unser ungelebtes Leben. Briefe an Mary [Viaţa noastrǎ netrǎitǎ. Scrisori cǎtre May]. Ediţie îngrijitǎ de Feritz J. Raddatz, Rowohlt Verlag, Reinbek, 1982, p. 63-64, unde scriitorul şi publicistul german Kurt Tucholski, care a vut ocazia de a cunoaşte România în 1918, în timp ce se afla în armată, la Turnu Severin, îi scria viitoarei sale soţii, despre noua lume în care a păşit şi despre români: „Este o ţară dezgustătoare. [...] Am impresia că este vorba de maimuţele Europei. Nu au putere, nici măcar pe cea a viciului. Sunt pur şi simplu nişte derbedei neinteresanţi. Majoritatea sunt ţărani, dar ţărani exploataţi, aproape şerbi, iobagi. Nu au nicio importanţă pentru cultura ţării. Apoi, nu există nicio clasă de mijloc sau cel puţin nu în sensul acceptat de noi – oameni care să fie productivi şi să dobândească averi. Nici industrie nu există, iar politicienii pot fi şi speculanţi, precum şi avocaţi (aşa se numesc ei cu toţii). Pot fi numiţi simplu escroci. Cât e ziua de lungă stau în cafenele, muncind nu i-a văzut nimeni, dar, din surse dubioase, câştigă uneori mulţi bani. Sunt îmbrăcaţi în costume călcate la patru ace şi poartă pantofi de lac, în picioarele, cu siguranţă, nespălate… [...] Ce oameni neîngrijiţi! [...] Pute – până şi în locuinţele mai bune – a mucegai şi a tot soiul de alte lucruri neîmbietoare. Totul este făcut însă să strălucească pe dinafară. În spatele faţadelor împunătoare sunt apartamente murdare, fără camere de baie, şi totul este neglijat. Este de-a dreptul dezgustător. O imitaţie ieftină a strălucirii franceze. La englezi, eleganţa, chiar dacă este anostă, rămâne consecventă şi poţi fi sigur că pantalonii eleganţi sunt purtaţi pe un corp proaspăt îmbăiat; aici poţi fi sigur de contrariul. [...] Iar Bucureştiul este de fapt format din două, trei străzi, care sunt drăguţe, dar în rest sunt doar provincia şi mahalalele. Totul este neechilibrat, la fel ca peste tot în Balcani. Dar aici e fără măreţie, fără avânt, fără vervă, doar lene şi delăsare.” Aceste cuvinte ar putea sa ne şocheze, deşi ele nu sunt mai puţin dure decât ale altor călători străini prin ţările române. Dar acelaşi autor, când ajunge în Transilvania, scrie: „Sibiul este deosebit: este Germania veche, la superlativele sale”. Iar mai departe: „Aici întâlneşti alei întortocheate, oameni minunaţi şi mâncare foarte bună” (apud Richard Mullter-Schmitt, Mozaic românesc. Traducere din limba germanǎ de Cristina Delia Balaban şi Damaschin Pop-Buia. Ediţie îngrijitǎ şi prefaţǎ de Ilie Rad, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 2006, p. 42).

          Marea majoritate a cǎlǎtorilor strǎini, care au cǎlǎtorit prin Moldova şi Valahia, ne vǎd, aşadar, în culori sumbre: leneşi, murdari, corupţi, hoţi, nedispuşi la respectarea legii (un cǎlǎtor chiar spune cǎ vechile bordeie ale ţǎranilor aveau o uşǎ secretǎ, prin care stǎpânul casei se retrǎgea şi fugea, atunci când veneau preceptorii pentru dǎri şi impozite!).

          Eu cred cǎ nu ar trebui generalizate aceste impresii, nu ar trebui sǎ avem complexe din cauza lor. Ca şi Dvs., am cǎlǎtorit şi eu în multe ţǎri şi am putut constata cǎ nu suntem cu nimic mai prejos de alte popoare. Dimpotrivǎ, avem unele calitǎţi care lipsesc altora (ospitalitatea, de pildǎ). E adevǎrat cǎ nu avem mulţi sfinţi (de regulǎ ne închinǎm la sfinţii altora!). Îl avem pe Ştefan cel Mare şi Sfânt (dar „sfinţenia” lui ştiţi cǎ e discutabila!). Constantin Brâncoveanu – da, a meritat sǎ fie sanctificat, dupǎ preţul plǎtit pentru credinţa sa. O mai fi şi alţii?

          Mǎ gândesc de multe ori la ce spunea Lenin (sper cǎ nu greşesc atribuirea): un popor este altceva decât suma indivizilor care îl compun. În mod cert, nu avem spiritul de demnitate al polonezilor, sǎ spunem, dar nici excesele la care s-au dedat, în anumite etape ale istoriei, maghiarii (a se vedea evenimentele petrecute în timpul Diktatului de la Viena, în 1940, în Transilvania, când armata horthystǎ a comis crime abominabile) sau sârbii.

          Fiindcǎ mi-aţi spus cǎ aţi citit interviul pe care l-am fǎcut cu dr. Svetlana Broz, una dintre nepoatele lui Iosip Broz Tito, aş vrea sǎ vǎ dau un exemplu din cartea ei, Good People in an Evil Time, comprimat şi tradus de Simona-Grazia Dima, în articolul Solidaritate şi spirit comunitar în vremuri de restrişte, în Revista românǎ de sociologie, an XXI, nr. 3-4, 2010, p. 269, secvenţǎ care ne aduce aminte, prin cruzime, de ororile naziste: “În relatarea Omoară-i pe ei şi omoară-mă şi pe mine, Sevda Porobić, bosniacă, refugiată din Srebrenica, istoriseşte cum, peste populaţia bosniacă, se instalează în forţă o altă entitate, Republika Srpska. Bosniacii au fost duşi la Fabrica Cinkara. Paramilitarii au separat femeile de bărbaţi, apoi au luat copilaşii din braţele mamelor: îi aruncau în aer şi îi lăsau să cadă pe cuţite. Mamele nu aveau voie să scoată un sunet, altfel le omorau. Au băgat copiii în maşini de măcinat. Le scoteau ochii, le tăiau urechile şi degetele. I-au tăiat unui băieţel de nouă ani carnea de pe braţul stâng şi i-au dat mamei lui s-o înghită. Ea n-a putut şi a leşinat. Le-au dat apoi copiilor sandvişuri otrăvite, privindu-i cum mor. Violau fetele, copiilor le zdrobeau dinţii, le scoteau mâncarea din gură şi, în schimb, le introduceau în loc cizmele. Din familia ei au pierit 11 oameni, din familia soacrei 22; socrul i-a fost ucis, la fel fratele, soţul, sora cu copiii ei şi cumnaţii. Pe cei rămaşi i-au luat cu autobuzul. Şoferul a strigat, atunci când i s-a spus să oprească (ştia că voiau să-i coboare pe bosniaci, ca să-i ucidă), că nu opreşte şi a mers mai departe. La marginea drumului, au văzut cum zăceau mormane de cadavre, unii spânzuraţi, alţii cu mâinile legate la spate, unii prăjiţi pe frigare. Şoferul a refuzat să-i dea pe călători forţelor din Republika Srpska. Striga să-l omoare şi pe el. Deşi voiau să-l împiedice, a scăpat cu maşina mai departe. Era un sârb. I-a dus la Kladanj, la forţele bosniace. Sevda a lucrat şi mai lucrează încă la o familie, ai cărei membri, sârbi, i-au fost ca o mamă şi ca un tată, le-au dat pământ şi au promis să-i căsătorească şi copiii.”

          Mǎ opresc aici cu reflecţiile privins firea noastrǎ. Sǎ mai spun numai ceea ce afirma Adrian Marino, în faimoasele sale memorii: tocmai datoritǎ acestui fel de a fi (care l-a nemulţumit şi pe Cioran, vǎ amintiţi de Schimbarea la faţǎ a României), românii au putut supravieţui în istorie!

          Câteva noutǎţi. În România literarǎ (an XLVI, nr. 3, 17 ianuarie 2014, p. 3), domnul Gabriel Dimisianu publicǎ articolul Valul memorialistic, în care sunt amintite o serie de volume de memorii şi jurnale (Ion Ioanid, Mircea Zaciu, Victor Felea, M.R. Paraschivescu, Mihai Beniuc, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Constantin Argetoianu, Alice Voinescu, Regina Maria, Carol al II-lea, Ion Ianoşi, Barbu Cioculescu, Ana Blandiana. Este amintit şi volumul de convorbiri al lui Daniel Cristea-Enache cu Paul Cornea. Volumul nostru nu este amintit, deşi i l-am trimis cu prioritate domnului Gabriel Dimisianu, la redacţia României literare. Sǎ nu credeţi cǎ mǎ obsedeazǎ aceastǎ omitere. Cartea noastrǎ existǎ în 50 de biblioteci importante din România şi acest lucru mi se pare mai important.

          Marţi, 21 ianuarie, am participat, împreunǎ cu Doina, la o conferinţǎ-recital a lui Dorel Vişan, intitulatǎ Mihai Eminescu – om, geniu şi sfânt. Sala de concerte a Academiei de Muzicǎ „George Dima“ a fost arhiplinǎ. Nu credeam cǎ un actor poate avea atâtea lecturi şi o memorie fenomenalǎ. A recitat, fǎrǎ nicio ezitare,  sute de versuri din Eminescu, pentru a-şi ilustra ideile susţinute. Cu aceastǎ ocazie, a amintit şi celebra sintagmǎ a „cadavrului din debara“, care aparţine, cum ştiţi, lui Horia-Roman Patapievici. Numai cǎ celebrul eseist nu a spus aşa ceva, iar eu mǎ bucur cǎ am acest caz, pe care îl discut cu studenţii de la jurnalism, pentru a le arǎta cât de uşor se poate manipula o idee, dacǎ este scoasǎ din context, cât de importantǎ este documentarea în jurnalism.

          Domnul Patapievici a publicat un articol în Flacǎra, în care a vorbit despre actualitatea lui Eminescu şi despre care a spus, între altele, urmǎtoarele (aici se gǎseşte şi citatul incriminat): „Ca poet național, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior, care a avut loc după 1990, a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitǎţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale, fǎrǎ a trebui să pună totul între ghilimele, adica fără a face cu ochiul, fǎrǎ a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentința <<ești învechit>>. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este <<învechit>>  – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor, care în cultura română de azi doresc să-și facǎ un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele. (Articol aparut în revista Flacăra, nr. 1-2, 2002, p. 86).

          Dupǎ cum se vede, domnul Patapievici aduce suficiente dovezi pentru a  dovedi inactualitatea lui Eminescu (fostul consilier al lui Traian Bǎsescu, europarlamentarul PDL, Cristian Preda, a spus, în celebrul numǎr din Dilema, dedicat poetului nostru naţional, cǎ Eminescu este nul ca gânditor politic. Dupǎ cum vedeţi, intervine aici şi o chestiune de gust. Or, de gustibus non disputandum!).

          În fine, sǎ vǎ mai spun cǎ vineri, 24 ianuarie, am participat, la Filiala Uniunii Scriitorilor, la aniversarea profesorului Mircea Muthu, care a împlinit, în aceastǎ lunǎ, 70 de ani. Au vorbit Irina Petraş, Ioan-Aurel Pop, Al. Cistelecan, Iulian Boldea, Florina Ilis şi Ştefan Borbély. Cu aceastǎ ocazie, s-au lansat trei cǎrţi: o care a lui Mircea Muthu însuşi, despre literatura din Transilvania, primul volum dintr-o serie, apoi o carte despre Mircea Muthu (la care Iulian Boldea m-a invitat şi pe mine sǎ colaborez, dar nu am putut onora invitaţia) şi un volum de versuri semnat de … Mircea Muthu! Poate nu ştiţi, dar, la fiecare zece ani, Mircea Muthu îşi publicǎ un volum de versuri!

          La finalul manifestǎrii, Mircea Muthu a mulţumit, dar, mai mult decât atât, a ţinut şi o miniconferinţa despre ce credeţi ? Despre … literatura epistolarǎ! De la Alecsandri-Ghica pânǎ la Alexandru Muşina! Ideea a fost, cum bǎnuiţi, cǎ literatura epistolarǎ este o specie literarǎ care moare.

          Iatǎ de ce proiectul nostru este în rǎspǎr cu timpurile de azi. Nu-mi fac iluzii ca noi doi vom salva de la pieire aceastǎ specie, dar poate mǎcar îi mai prelungim agonia!

          Sǎptǎmâna viitoare, profesorul şi criticul literar Mircea Popa împlineşte vârsta de 75 de ani. Voi publica un articol în Fǎclia, intitulat Un om al Cetǎţii, în care voi accentua latura civicǎ a pritenului meu. Vǎ trimit un articol mai amplu, pentru revista Acasǎ. Ambele materiale sunt inedite şi nu vor mai fi publicate în altǎ parte. Sunt un adversar înfocat al obiceiului de a publica acelaşi material în mai multe reviste, fǎrǎ a menţiona sursa iniţialǎ (obicei pe care îl practicǎ, între alţii, şi prietenul nostru comun, domnul Ion Buzaşi). Fiindcǎ, dacǎ s-ar menţiona sursa iniţialǎ, nicio redacţie nu ar republica texte cunoscute deja. O chestiune de orgoliu minim. Aşa se fǎcea la Revista Fundaţiilor Regale, aşa facem la Revista românǎ de istorie a presei. Nu ştiu ce obicei aveţi la Acasǎ, dar ar fi bine sǎ preluaţi acest principiu, a cǎrui eludare duce la imposturǎ.

          Desigur, am materialul despre prietenul Mircea Popa în calculator, îmi terbuie doar o adresǎ de email, unde sǎ îl trimit, împreunǎ cu o fotografie ineditǎ a profesorului Popa, fǎcutǎ de o doctorandǎ de-a mea, doamna Otilia Mureaşan, la festivitatea de lansare a cǎrţii noastre.

          Cu dragoste şi preţuire,

                                               Ilie Rad

          P.S. Ce gǎsesc pe internet: o constatare, cicǎ, a lui Cicero, fǎcutǎ cu secole în urmă: “Vremurile sunt cumplite: copiii nu mai ascultă de părinţi şi toată lumea scrie cărţi!” Cam aşa este: copiii de azi, chiar dacǎ mai ascultǎ de pǎrinţi (am exemplul bǎieţilor noştri, Mihai şi Tudor), nu mai au cu aceştia legǎturile profunde pe care le-am avut noi cu pǎrinţii noştri. Cât priveşte proliferarea grafomanilor, şi acest lucru este adevǎrat: am spus cǎ regret, ca şi Alex Ştefǎnescu, dispariţia cenzurii comuniste (pentru cǎ cenzura comunistǎ tria cǎrţile nu numai dupǎ criteriul ideologic, ci şi dupǎ cel valoric. În sensul acesta regretǎm cenzura comunistǎ – sǎ nu se înţeleagǎ altfel).

Mergi sus