3. De ce scriu? În ce cred?

Scrisori cǎtre ION BRAD (III)

3. De ce scriu? În ce cred?

Cluj-Napoca, 20 ianuarie 2014

Stimate Domnule Ambasador,

          Deşi suntem abia la începutul proiectului nostru, trebuie sǎ vǎ spun cǎ acesta îmi place din ce în ce mai mult. În primul rând, mǎ obligǎ sǎ scriu în fiecare sǎptǎmânǎ câte un text, ceea ce este şi un bun exerciţiu de disciplinǎ. În 2012, am încercat alt experiment: sǎ scriu în fiecare zi câte un text (pe cele mai diverse teme), pe care îl postat zilnic pe blogul meu (Blogul lui Ilie Rad, pe site-ul www.ilierad.ro). Acela a fost un exerciţiu epuizant, pe care nu l-aş mai încerca. Ana-Maria Pǎunescu publicǎ, numǎr de numǎr, în Flacǎra lui Adrian Pǎunescu, fragmente din aceste articole (pe care eu însumi le voi reuni într-un volum, intitulat RADiografii zilnice (1 ianuarie-31 decembrie 2012), din care Irina Petraş a publicat câteva fragmente, în antologiile ei din scriitorii clujeni.

          În al doilea rând, epistola este, pentru mine, una dintre speciile literare favorite (nu doar ca lecturǎ, ci şi ca practicǎ efectivǎ). Ca sǎ nu credeţi, cumva, cǎ este vorba de un capriciu de moment, îmi permit sǎ reproduc un fragment din prima mea carte, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, Membru al Academiei Române, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ R.A., Bucureşti, 1998 (carte apǎrutǎ în Colecţia “Akademos”, îngrijitǎ de Irina Petraş, marea noastrǎ prietenǎ comunǎ, cea care a şi insistat sǎ public aceastǎ carte, tipǎritǎ iniţial, sub formǎ de serial, în ziarul Adevǎrul de Cluj).

          Iatǎ ce scriam, la p. 306-307: “Mi-a plǎcut întotdeauna sǎ scriu scrisori. În liceu, în armatǎ, în studenţie, ca profesor stagiar la Timişoara am scris zeci, sute, mii de scrisori. Îmi fǎcusem chiar şi un repertoar: nr. crt., destinatarul, data expedierii, data primirii rǎspunsului, observaţii. Apoi am renunţat [la repertoar], prins de alte treburi, considerate mai importante. Iniţial, redactam scrisorile cu indigo, pentru a putea pǎstra şi eu o copie. Acum, când utilizez computerul, le listez în dublu exemplar. Probabil cǎ, în subconştientul meu, s-a inoculat credinţa cǎ o scrisoare, prin sentimentele pe care le înmagazineazǎ, reprezintǎ o fǎrâmǎ din fiinţa mea. Plǎcându-mi sǎ scriu scrisori, se-nţelege bucuria pe care o trǎiesc la primirea rǎspunsurilor. De aici şi preţuirea pe care am acordat-o întotdeauna poştaşilor. Îmi amintesc de nenea Pompei, poştaşul cu şareta, care îmi aducea, la Nandra, scrisori şi reviste. Plicurile cu antet mǎ bucurau în mod deosebit. Parcǎ întregul prestigiu al instituţiei respective se revǎrsa asupra mea.”

          Apariţia Internetului a îngropat pasiunea şi bucuria mea epistolarǎ sau, mai bine zis, le-a transformat în altceva: în mesaje venite prin e-mail. La ora aceasta, am în cǎsuţa mea de e-mail 23.317 mesaje. Care sunt tot atâtea scrisori! Gândiţi-vǎ cǎ foarte multe le-am şters, deci suma ar fi fost mult mai mare. Multe din aceste mesaje surprind corespondenţa mea cu mari personalitǎţi ale culturii contemporane: Ana Blandiana, Mircea Cǎrtǎrescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, ca sǎ dau doar patru nume, dintre cele mai cunoscute. Dar ce valoare eu aceste mesaje? Ele pot fi uşor contrafǎcute, nu au credibilitatea scrisorii tradiţionale. În fine.

          Sǎ nu uit sǎ vǎ spun cǎ, în acestǎ sǎptǎmânǎ, am consultat noua serie a revistei Tribuna, din 1957. Trebuia sǎ identific anumite articole, pentru volumul de corespondenţǎ Mircea Zaciu-Octavian Şchiau. Am constatat cǎ aţi avut câteva colaborǎri la revistǎ, pe care vreau sǎ vi le semnalez, poate aţi uitat de ele: Balada luminii (an I, nr. 12, 28 aprilie 1957, p. 4). În acelaşi numǎr, domnul Ion Horea publica poemul Revoluţie, care se termina cu versul “Şi parcǎ-i fruntea lui Lenin luminând peste veacuri!” (asta şi apropo de declaraţia dânsului, din interviul nostru eşuat, cǎ nu era “musai” sǎ scrii pe linie!); Aurora, un elogiu adus Crucişǎtorului Aurora, care a dat semnalul Revoluţiei bolşevice, în 1917, poezie datatǎ “Leningrad, ianuarie 1957”, în nr. 7, 24 martie, p. 5; Cronica transilvanǎ (1945), din nr. 29, 23 august 1957, unde am întâlnit şi un poem dedicat tragediei de la Oarba de Mureş (subiect aproape tabu în istoriografia comunistǎ, pentru cǎ armata românǎ, la dispoziţia Comandamentului Sovietic, a fost folositǎ pe post de carne de tun, lucru care s-a putut spune destul de târziu). Am reţinut din aceastǎ poezie versul tulburǎtor: “Unde-i mai culci pe-atâţia, bǎtrânule Ardeal?”.

          Revista era pǎtrunsǎ încǎ de sechelele realismului socialist (sunt unele dezbateri asupra acestui concept), am vazut multe reportaje din spaţiul sovietic. Nu vreau sǎ fac un comentariu al revistei, nu este cazul acum, dar e de remarcat încercarea revistei de a depǎşi spaţiul provincial, de a publica autori din toatǎ ţara (paradoxal, am gǎsit, în nr. 28 din 1957, o poezie semnatǎ de Sabin Bǎlaşa. Sǎ fie oare celebrul pictor?). De asemenea, am întâlnit numele I. Pollak, care nu este altul decât al viitorului ambasador al Israelului în mai multe capitale ale lumii, Eliezer Palmor, nǎscut în România, dat afarǎ de la Institutul de Istorie şi Filosofie, în urma unei delaţiuni, dar care putea publica, pentru a se întreţine, recenzii de cǎrţi (mi se pare prin complicitatea lui Ion Lungu, cu care era prieten). Graţie domnului Eliezer Palmor, în 2000 am fost, împreunǎ cu Doina, timp de zece zile, în Israel, vizitând toate locuile sfinte, mai importante, pentru creştini şi evrei, iar în 2003 i-am editat cartea Convergenţe diplomatice şi culturale, apǎrutǎ la Presa Universitarǎ Clujeanǎ. Dacǎ mai gǎsesc vreun exemplar din carte, am sǎ vi-l trimit, fiindcǎ are multe probleme interesante, de istorie, diplomaţie, culturǎ etc. (abordeazǎ inclusiv problema prezenţei, la început, a evreilor în Partidul Comunist din România şi acuzaţia cǎ evreii au adus comunismul în România). Sǎ mai reţin cǎ nr. 32/1957  din Tribuna a fost dedicat lui Ion Agârbiceanu, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Printre semnatari: Ion Breazu, Constantin Ciopraga, Al. Dima, Romul Ladea, D.R. Popescu, Petru Vintilǎ, Mircea Zaciu, Petre Stoica, Traian Coşovei, Ilie Constantin şi alţii. (Un detaliu care m-a îndurerat: în nr. 4 al revistei, cineva a tǎiat cu foarfeca un editorial de pe prima paginǎ. Probabil vreun autor a vrut sǎ-şi ascundǎ trecutul. Nu am timp, cǎ aş dori sǎ fac public numele acestuia, consultând colecţia revistei la alte biblioteci!).

          Azi vreau sǎ vǎ scriu despre altceva. Prietenul nostru comun, Iulian Boldea, mi-a trimis invitaţia de a colabora la o anchetǎ fǎcutǎ de revista Alpha, care apare sub egida Asociaţiei pentru Culturǎ, Multimedia şi Educaţie Democraticǎ ALPHA (preşedinte: Iulian Boldea), pe tema De ce scriu? În ce cred? Ar fi vorba sǎ trimitem un text de circa 7000 de semne, pânǎ la data de 15 februarie a.c. I-am promis cǎ voi rǎspunde eu însumi şi cǎ vǎ voi invita şi pe Dvs. sǎ rǎspundeţi la aceastǎ anchetǎ (din câte îmi amintesc, o asemenea anchetǎ a fost fǎcutǎ şi înainte de 1989).

          Chiar, de ce scrie un autor? Numai din vanitate? Numai pentru a-şi vedea “numele adunat pe-o carte”, cum zicea Arghezi? Cred cǎ problema este una foarte complexǎ şi diferǎ de la scriitor la scriitor. Nu discut aici problema scriitorilor-grafomani, care scriu doar pentru a se afla în treabǎ şi, mai ales, pentru ca, la pensie, sǎ beneficieze de acea contribuţie la care îi dǎ dreptul o lege actualǎ (mai primerşte jumǎtate din cuantumul pensiei). Aurel Sasu îmi punea cǎ, înainte de 1989, erau în România sub 3000 de scriitori. Acum numǎrul lor a depaşit 5000! Din acest punct de vedere, regret dispariţia cenzurii comuniste! Dincolo de sita ideologicǎ, cenzura comunistǎ fǎcea şi o triere valoricǎ!

          Pentru Mircea Zaciu, s-a spus, scrisul era “un exerciţiu de exorcizare a rǎului din aceastǎ lume” (e vorba, mai ales, de cele patru volume din Jurnalul Profesorului). Dar orice om are aceastǎ dorinţǎ de a­ i se perpetua memoria şi dupǎ moarte (poate de aceea chinezii spun cǎ, în viaţǎ, omul trebuie sǎ facǎ trei lucruri importante: sǎ facǎ un copil, sǎ construiascǎ o casǎ şi sǎ planteze un pom!). În 1995, când am beneficiat de o bursǎ de cercetare de douǎ luni, la Universitatea din Viena, pentru finalizarea tezei de doctorat, am aflat cǎ un vienez şi-a lǎsat toatǎ averea unei biserici, cu dorinţa ca numele lui sǎ fie pomenit timp de – atenţie! – 1000 de ani, la toate slujbele religioase din acea bisericǎ!

          Dacǎ vǎ amintiţi, am atins tangenţial şi aceastǎ problemǎ, în cartea noastrǎ. Dar întrebarea mea era una pusǎ pe finalul convorbirilor, când eraţi poate şi obosit dupǎ efortul la care v-am supus, aşa cǎ vǎ propun sǎ o reluǎm.

          Vǎ vorbeam atunci de încrederea pe care orice scriitor o are în Cuvânt, ca modalitate de a rǎmâne în neuitare. Şi citam un fragment dintr-o frumoasǎ tabletǎ de Ana Blandiana, în care cunoscuta poetǎ comenta ideea cǎ şi hârtia este perisabilǎ: „O ciupercă a hârtiei mai vechi sau numai inconsistenţa celei noi (lipsa nu ştiu cărui element chimic, fără de care substanţa se face cu timpul friabilă şi se destramă) reduc – spun cei pesimişti sau numai bine informaţi – speranţa noastră de nemurire la zero, o fac, în cel mai bun caz, tributară viitoarelor descoperiri ştiinţifice în stare să o salveze. Nu spun o noutate, sânt ani de când se vorbeşte de această misterioasă ameninţare şi, totuşi, nici numărul cărţilor, nici acela al scriitorilor nu a scăzut pe pământ. Optimism sau numai inconştienţă, eroismul lor de a continua să lase mărturii, despre care ştiu că sânt condamnate să dispară, mi se pare emoţionant şi misterios într-un fel, ţinând nu de natura sufletului, ci, mai adânc, de natură pur şi simplu, respectând legi mai inexorabile decât cele umane” (din tableta Palimpsest, inclusă în vol. Autoportret cu palimpsest, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 4).

          Dar poate şi mai semnificativ pentru valoarea pe care o are Cuvântul,  pentru “speranţa noastrǎ de nemurire” (Cuvânt care ar fi mai durabil decât piatra şi aurul), este Sonetul nr. 55 al lui Shakespeare, pe care îl reproduc în traducerea lui Teodor Boşca, din splendidul volum de sonete traduse, apărut la Editura Dacia, în 1974, când director era prietenul Dvs., Alexandru Căprariu:

          Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele

Nu vor trăi cât mândrele-mi poeme,

Iar tu vei străluci mai viu cu ele

Decât într-un granit mâncat de vreme.

Războaie vor zvârli statui deoparte,

Cetăţi şi ziduri dezrădăcinând,

Dar nici pârjol, nici sabia lui Marte

N-or şterge-n inimi chipul tău nicicând.

Tu, biruind şi Moarte şi Uitare,

Vei dăinui, iar slava ta curată

Vor mai privi-o vremuri viitoare

Şi-atunci când lumii ceasul o să-i bată.

Iar până-n ziua trâmbiţei cereşti,

În visul meu şi-n ochi duioşi trăieşti!

(Shakespeare, Sonete. În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentarea grafică şi ilustraţii de Emil Chendea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 139).

          Revenind la ancheta la care ne provoacǎ prietenul Iulian Boldea, trebuie sǎ spun cǎ eu visam, copil fiind, sǎ ajung scriitor. Citeam biografia marilor scriitori şi cǎutam sǎ îmi aduc argumente în acest sens: mulţi erau nǎscuţi la ţarǎ, ca şi mine; mulţi aveau o mamǎ talentatǎ, care i-a îndemnat sǎ meargǎ la învǎţǎturǎ, unde li s-a cultivat şi pasiunea de a scrie. Mǎ uitam apoi când debutaserǎ scriitorii: unii de timpuriu, alţii la maturitate. Citeam revista Cutezǎtorii, de unde am aflat de debutul pretimpuriu, încǎ elevi de gimnaziu fiind, a doi poeţi: Mircea Dinescu şi Vasile Poenaru (cel din urmǎ debutând editorial cu volumul Naşterea mea în poezie, prefaţat de Ioana Lipovan şi Marin Theodorescu, Slobozia, 1969, când autorul avea doar 14 ani – este nǎscut în 1955, ca şi mine). Cum eu nu eram poet, mi se pǎrea cǎ am ratat şansa.

          În 1995, am devenit lector la Catedra de Jurnalism a recent înfiinţatei Facultǎţi de Ştiinte Politice şi Administrative, a Universitǎţii ”Babeş-Bolyai”. Am publicat atunci volumul Stilisticǎ şi mass-media, care era un curs universitar, pentru uzul studenţilor. Aceeaşi destinaţie au avut-o şi alte cǎrţi ulterioare: Memorialistica de rǎzboi în cultura românǎ (1999), Cum se scrie un text ştiinţific (2008), Incursiuni în istoria presei româneşti (2009).

          Alte volume – cuprinzând note de drum –  au fost scrise ca urmare a unor cǎlǎtorii fǎcute de mine în strǎinǎtate: Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, Membru al Academiei Române, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ R.A., Bucureşti, 1998; De la Moscova la New York. Note de drum din Federaţia Rusǎ şi fragmente de jurnal american. Prefaţǎ de Mircea Popa, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005; O cǎlǎtorie în Ţara Kangurului. Prefaţǎ de Anamaria Beligan, Editura Tribuna, Cluj-Napoca,  (2012).

          Într-un Cuvânt lǎmuritor la volumul De la Moscova la New York, scriam, între altele: “Trei au fost motivele care m-au determinat sǎ public aceastǎ nouǎ carte. / Mai întâi, este vorba de vechea mea deprindere de a-mi nota cele vǎzute, trǎite sau auzite, de a ţine<<jurnale>>. În al doilea rând, este dorinţa de a transmite şi altora, prin intermediul cuvântului tipǎrit, bucuriile pe care le-am avut la contactul cu alte lumi, cu alte spaţii, cu alţi oameni, convingerea cǎ, prin aceste pagini, îmi pot exprima, cel puţin parţial, sentimentele de recunoştinţǎ faţǎ de acele persoane şi instituţii, care au fǎcut posibile deplasǎrile mele în strǎinǎtate, ajutându-mǎ sǎ vǎd locuri pe care nici mǎcar nu le-am visat vreodatǎ cǎ le voi vedea. În fine, este vorba şi de nevoia oricǎrui autor de a-şi vedea strânse între coperţile unei cǎrţi roadele eforturilor sale intelectuale. Cǎci o asemenea carte necesitǎ multe ore de scriere şi rescriere, de documentare, de confruntare şi verificare a surselor” (p. 11).

          Mai adaug detaliul cǎ aceastǎ carte are urmǎtoarea dedicaţie: “Pǎrinţilor mei, Gaftonic şi Iozefa, care nu vor putea vedea niciodatǎ splendorile lumii cutreierate de mine, dragostea şi respectul fiului mereu plecat pe <<horaiţ>>, la cea de-a 50-a aniversare a cǎsǎtoriei lor şi la împlinirea, de cǎtre fiecare, a vârstei de 75 de ani!”. Cluj-Napoca, 20 iulie 2005 – Ziua Sfântului Mǎritului Prooroc Ilie Tesviteanul).

          A treia categorie o reprezintǎ volumele de studii de criticǎ şi istorie literarǎ (Aron Pumnul, 2002; La un ceai cu Ştefan J. Fay, 2003; Geo Bogza. Rânduri cǎtre tineri autori ardeleni, 2003; De amicitia. [200] de scrisori de la Ştefan J. Fay (2009); Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan (2011); Un ardelean la Bucureşti (2011); Convorbiri cu Ion Brad, “din primǎvarǎ pânǎ-n toamnǎ” (2013),  prin care am dorit sǎ salvez, de la neuitare, oameni, fapte, întâmplǎri. Nu alta era menirea Jurnalului lui Mircea Zaciu, explicatǎ de autorul însuşi, într-un interviu din Echinox: “Jurnalul se vrea o radiografie a unei societǎţi şi a unei epoci crepusculare. [...] Un eşantion, un fragment, de viaţa trǎitǎ şi notatǎ zi de zi, pentru ca acele lucruri sǎ nu se uite (subl. Ilie Rad)” (apud Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu. Volum editat de Aurel Sasu şi Mircea Petean, Editura Limes, Cluj, 2001, p. 115).

        În fine, sǎ mai adaug cǎ am iniţiat şi organizat (în colaborare cu colegii de catedrǎ) treisprezece simpozioane naţionale de jurnalism, unele cu participare internaţională, ale căror lucrări le-am editat şi/sau prefaţat: Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan (2003); Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (2004); Jurnalismul cultural în actualitate (2005); Secvenţe din istoria presei româneşti (2007); Stil şi limbaj în mass-media din România (2007); Forme ale manipulării opiniei publice (2007); Limba de lemn în presǎ – ieri şi azi (2008); Jurnalismul românesc din exil şi diaspora (2009); Documentarea în jurnalim (2010); Cenzura în România (2012); Obiectivitatea în jurnalism (2013); Jurnalismul tradiţional şi New Media (2014). Suntem singura catedrǎ din România, care a organizat atâtea simpozioane şi singura care a editat toate lucrǎrile prezentate la ele (respectiv cele mai valoroase). Şi aici am vrut sǎ rǎmânǎ o urmǎ…

         Ediţiile publicate în colaborare cu studenţii mei (Edgar Papu, Interviuri 2005; Cella Serghi, Interviuri, 2005; Constantin Ciopraga, Interviuri, 2008; Fănuş Neagu, Interviuri, 2011; Ion Lǎncrǎnjan, Interviuri, 2012) au menirea de a-i ajuta pe studenţi sǎ îşi valorifice eforturile şi de a-i iniţia în tainele cercetǎrii literare.

          La a doua parte a întrebǎrii, “În ce cred?”, raspunsul meu este mult mai simplu, dar legat indirect de prima întrebare. Cred în valorile care au constituit din totdeauna mǎreţia şi demnitatea fiinţei umane, în acele valori despre care Tudor Vianu spunea cǎ formeazǎ “idealul clasic al omului”. Cred în Bine, în Frumos şi în Adevǎr. Cred cǎ orice scriitor trebuie sǎ creadǎ în aceste valori. Este semnificativǎ, pentru mine, o amintire din tinereţe. Eram elev la Liceul de Culturǎ Generalǎ din Luduş, jud. Mureş, şi am venit la Tribuna, cu scopul de a-i lua un interviu lui D.R Popescu, redactorul-şef, pentru o proiectatǎ revistǎ a liceului, care nu a mai apǎrut. Am intrat pe culoarele întunecoase, care duceau la redacţia revistei, cu sfiala cu care aş fi intrat într-o Catedralǎ. Credeam cǎ redacţia este un fel de sanctuar, iar scriitorii care lucrau acolo mi se pǎreau nişte sacerdoţi. Mai târziu, când am cunoscut mai bine unele redacţii, mi-am dat seama cǎ realitatea este cu totul alta…

      Aşadar, domnule Ambasador, cred în continuare în Cuvânt. În ciuda statutului tot mai precar pe care îl are cartea în lumea de azi, concuratǎ de Internet şi de alte provocǎri ale spiritului uman, eu cred încǎ în cuvântul scris şi tipǎrit. Cred încǎ în ceea ce spunea cronicarul Miron Costin: “Căci nu iaste alta, mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decât cetitul cărților”.     “Agonia cǎrţii în lumea de azi e o consecinţǎ şi un semn al distrugerii vieţii interioare, al agoniei omului în tot ce are mai bun şi mai adevǎrat”, scria Mircea Cǎrtǎrescu, într-un interviu publicat în revista 22 (an XIV, nr. 674, 4-10 februarie 2003, p. 11). Un alt creator, pe care l-am întâlnit la Moscova, originar din Basarabia, prieten al limbii şi culturii române, Kiril Kovaldji, pe care poate l-aţi cunoscut, îmi spunea la finalul unui interviu: “La început a fost Cuvântul! Cuvântul a rǎmas mereu… Fǎrǎ el nu poate exista nici Internetul, nici televiziunea, nici cinematograful. Toate trǎiesc prin Cuvânt!”.

          Cu sentimente de aleasǎ preţuire,

                                                                      Ilie Rad

Mergi sus